Fondul Suveran mai mult ajută decât încurcă

Să nu aruncăm apa murdară cu copil cu tot!

Am tot văzut în pachetul economic nuclear din ultima jumătate de an tot felul de propuneri, mai bune sau mai proaste, unele fezabile altele imposibile.
Scurtă bilanț:
1. Impozitul pe gospodărie era o bazaconie cu consecințe teribile, cu singura salvare că nu poate fi pusă în practică. MINUS
2. Mărirea salariului minim până aproape de nivelul său sustenabil este absolut necesară pentru rezolvarea blocajului vicios în care a intrat piața muncii – o măsură necesară pe termen lung inclusiv pentru angajatori, chiar dacă încă nu-și dau seama de asta. PLUS
3. Impozitul pe cifra de afaceri care să înlocuiască impozitul pe profit este imposibil tehnic iar dacă ar fi ar crea destule distorsiuni probabil păguboase, pe care cei care l-au propus n-au avut măcar curiozitatea să le exploreze. MINUS
4. Desființarea obligativității contribuției la Pilonul II poate aduce beneficii mai mari decât pierderile, cu condiția ca libertatea de alegere să îi rămână beneficiarului iar banii să nu fie confiscați direct sau indirect de stat. PLUS CU REZERVE
5. „Taxa de solidaritate”, adică revenirea practic la impozitul progresiv, este păguboasă în forma propusă dar este nevoie de schimbarea modului de taxare a muncii și pentru asta pot exista abordări mai nuanțate. DUBIOS.
Scor final, între 1 și 3 din cinci în funcție de deznodământul celor trei aflate în dubiu. Restul, decât prost, mai bine să nu fie făcute deloc!

Ce înseamnă Fondul Suveran

Fondul Suveran este o chestie aparte, în principal pentru că nu are consecințe fiscale directe. Există o utilitate directă certă, tot așa cum există și un risc ne-neglijabil de proastă utilizare. Vestea „bună” este că față de cum se întâmplă lucrurile acum, mult mai rău nu se poate.

Fondul Suveran presupune gruparea marilor companii rămase sub controlul statului sub aceeași umbrelă, cu obiective aliniate și sincronizate. Majoritatea companiilor în cauză (ex. Romgaz, Hidroelectrica, Transelectrica) sunt profitabile prin postura de monopol pe care o au. Altele (Tarom, CFR, Termoelectrica) au pierdere din cauza managementului prost. Iar altele au pierderi structurale care nu prea pot fi depășite nicicum (Compania Huilei etc.).

Principalul lucru de evitat este ca aglomerarea aceasta să nu se transforme într-o schemă de subvenție încrucișată de la cei care produc ceva bani către cei care nu produc. Scenariul este puțin probabil, că în continuare funcționează legislația privind ajutoarele de stat, dar tentația și eventuale încercări ar putea exista.

De ce împreună și nu separat?

Principalul argument contra concentrării putea fi că regiile respective se descurcă bine în mod independent. Doar că nu este așa! Fie au pierderi, fie profit sub potențial!

Singura excepție parțială ar fi Hidroelectrica, întoarsă abia recent pe profit substanțial, compatibil cu potențialul, după ce ajunsese în pragul colapsului. De notat că vocile care se opun cel mai vehement acum Fondului Suveran sunt cam aceleași care în urmă cu cinci ani se opuneau la fel de vehement denunțării contractelor cu „băieții deștepți”. Atunci prevesteau catastrofa, acum că Hidroelectrica face profit și a câștigat toate procesele nu mai suflă o vorbuliță.

Dar funcționează și reversul – Hidroelectrica este acum singurul loc cu riscul ca lucrurile să o ia rău la vale, așa că e nevoie de atenție sporită acolo. La restul, e loc de mai bine.

De ce? Pentru că fiecare dintre ele este capturat de câte un grup sau altul de interese din vecinătatea statului, care le căpușează cum știe mai bine. Spaima că vor pierde controlul îi doare deja teribil (pe cei care au devenit miliardari din căpușarea companiilor de stat, adică).

Însă aici ar trebui să funcționeze o euristică simplă:
Scenariul 1: Acum se fură iar dacă rămân lucrurile așa se va fura în continuare.
Scenariul 2: Acum se fură iar dacă se schimbă ceva, atunci…
Scenariul 2 A: Vor fura în continuare alții și în alte feluri.
Scenariul 2 B: Nu se va mai fura, sau cel puțin nu atât de mult și de sistematic.
Opțiunea rațională este să excluzi scenariul 1, de pierdere certă, să riști cu scenariul 2 apoi să faci toate diligențele ca materializarea lui să fie B.

Totuși, până aici este vorba doar de instrumente. Dacă se poate stopa furtul prin oricare dintre metode – management individual ca la Hidroelectrica sau management centralizat cum se propune acum, calea exactă de urmat rămâne în dezbatere.

Ce aduce însă în plus varianta unui Fond Suveran?

1. Mai multă prudență bugetară (da!). Hai să ne amintim ce s-a întâmplat până acum cu dividendele vărsate de la companiile de stat sau chiar cu banii strânși din privatizări. S-au tocat! Au intrat la încasările generale și de acolo s-au dus la cheltuielile generale fără vreo proiecție pe termen lung. Practic, ne-am ales cu nimic. Sigur că asta se poate întâmpla și în continuare, dar măcar există și opțiunea alternativă: să existe o politică paralelă de investiții, cu obiective separate față de cele pe termen scurt de-a închide bugetul anului curent.

2. Răspundere politică pentru rezultate. Oricât de șubredă ar fi ea, acum nu există deloc. Nici managerii nu răspund în vreun fel pentru performanțe și nici guvernul, de vreme ce managerii sunt lăsați de capul lor. În cazul unei companii private, măcar există o presiune a acționarilor care dacă sunt nemulțumiți pot decide să-și vândă participațiile. La cele de stat nu există nimic, iar sancțiunea oricât de îndepărtată a votului tot este mai mult decât nimic.

3. O plasă suplimentară de siguranță pentru finanțarea publică, prin „diversificarea” portofoliului de stat. Când finanțarea este ieftină, are rost mai degrabă să mergi pe piață și să te împrumuți cu 1% dobândă. Dar când banii dispar, ajungi la dobânzi de 5% și peste sau la mâna FMI, lucru care adaugă cheltuieli suplimentare cu serviciul adtoriei publice. În momentul în care ai și active la dispoziție, poți în cazul extrem să mai vinzi din ele. Dar de cele mai multe ori simpla lor existență îți permite să te împrumuți mai ieftin, pentru că poți prezenta garanții.

4. Resurse discreționare care pot fi folosite în caz de urgență pentru a preveni pagube mai mari. Au fost frecvente cazurile când din lipsă de finanțare proiecte de investiții s-au lungit nepermis și au ajuns să coste mai mult decât era cazul – autostrăzi, linii de metrou etc. Deși contabilitatea bugetară s-a închis în parametri, banii în plus au fost efectiv pierduți. O rezervă care să permită la nevoie achitarea unor astfel de cheltuieli (chiar și cu titlu de împrumut) poate aduce randamente uriașe pentru buget pe termen mediu și lung.

5. Posibilitatea de a reinternaliza rentele privatizate. Acum, „profiturile” pe acre le obțin unele companii de stat se bazează în continuare pe monopoluri, privilegii, redevențe mici etc. Individual, au tot interesul să se opună la orice modificare iar privatizarea lor în condițiile ăstea ar fi păguboasă – am pățit-o deja cu Petrom. Integrarea lor permite statului să păstreze rentele și să privatizeze exclusiv riscurile. Exemplu: la Romgaz dacă s-ar mări redevența pe gaze până la nivelul maxim oportun, partea operațională – sondele – pot fi privatizate fără griji. Diferența este că în loc să vină să le cumpere căutătorii de rente vor veni cei care au cele mai bune practici și tehnologii, astfel încât să reușească totuși să facă profit. Sau altfel spus, chiar și pentru o privatizare de succes este nevoie ca în prealabil să fie reglat raportul dintre rente și riscuri astfel încât rentele să ajungă la stat iar riscurile la privat. Până acum s-a întâmplat fix pe dos.