EPOCA BRONZULUI. Românul Ramazanovich și alte lucruri de luat aminte după Jocurile Olimpice de la Rio

Albert Ramazanovich Saritov este numele celui care a urcat tricolorul românesc pe podium în ultima zi a Jocurilor Olimpice de la Rio. N-ați auzit până acum de Ramazanovich? Nici nu prea aveați cum. Omul doar ce știe 4-5 cuvinte în limba română, a fost ”încetățenit” în luna mai, că nu mai avea loc în lotul Rusiei, e de origine cecenă și a primis biletul pentru Rio tot în luna mai (la patru zile după primirea cetățeniei), la ultima competiție de calificare, de la Istanbul. Bronzul lui Saritov la lupte libere, categoria 97 de kilograme, n-a ajutat România să urce măcar un loc în clasamentul pe medalii la JO, dar e o lecție de moral (și, mai ales, morală) predată tuturor celor care văd în migrație doar ponoase. Țineți minte asta: în ultima zi a JO de la Rio și, de fapt, în toată a doua parte a competiției din Brazilia, tricolorul românesc a fost zărit o singură dată pe podium. Și asta datorită unui rus cu origini cecene, cu un prenume care ne împleticește limba în gură la pronunțare – Ramazanovich.

Desigur, locul 47 în clasamentul pe medalii, după ediții în care ne-am clasat pe podium, în primele zece ori măcar primele douăzeci de națiuni, n-are cum să fie mulțumitor, dar, atenție: puteam fi și mai jos! Medalia de argint de la tenis (Tecău și Mergea) și bronzul din ultima zi, de la lupte libere (Saritov), n-au legătură cu sistemul de selecție, antrenament și motivare susținut public în România. Cum despre partea goală a paharului am mai scris (vezi aici), remarc acum și partea de pe urma căreia am avea de câștigat în viitor: din cele cinci medalii ale lotului nostru, trei (și cele mai strălucitoare două) au fost obținute în competițiile PE ECHIPE – aurul la spadă, argintul la tenis și una dintre cele trei medalii de bronz, cea a echipajului de 8+1 feminin, de la canotaj. Numărul restrâns de medalii nu permite concluzii statistice, dar, din punct de vedere simbolic, situația e paradoxală din cel puțin două motive: 1) în mod normal, când sistemul e praf și pulbere (iar sistemul olimpic românesc e praf și pulbere la ora actuală), șansele unor victorii s-ar baza mai mult pe evoluțiile individuale, unde unul sau doi sportivi de excepție ar putea face diferența (vezi cazul Ungariei, unde 6 din cele 8 medalii de aur, plus una de argint, au fost obținute pe mâna a două sportive: Katinka Hosszu, la natație, respectiv Danuta Kozak, la caiac canoe) ; 2) am avut o prezență mult mai mare în competițiile individuale (ca număr de probe), decât în competițiile pe echipe.

Explicațiile unei asemenea inversări sunt de ordin obiectiv și subiectiv. Obiectiv, scrima ori canotajul nu sunt printre cele mai competitive sporturi la nivel mondial (numărul practicanților acestora, al cluburilor, al sumelor investite etc. sunt incomparabil mai mici față de alte sporturi). Așadar, șansele unui grup omogen, bazat pe câteva centre de excelență (chiar și pe unul singur!) sunt mai mari într-un astfel de sport. Dar dincolo de acest aspect, e factorul subiectiv. Una dintre cele mai mari probleme ale sportivilor români la JO de la Rio a fost motivația. Jocurile Olimpice sunt o competiție în care nu ai cum să urci pe podium dacă nu te auto-depășești în ziua concursului. În primele zile (când am ratat și cele mai multe șanse de medalii) situația din lotul României a fost, însă, explozivă. Cum să te motivezi, când sportivii români ajunși în Brazilia păreau ai nimănui – măcinați de bâlbâielile cu purtătorul drapelului la deschidere, de lipsa vreunui oficial de prim rang în tribune (da, domnule premier și domnule președinte, știu că prezența la deschiderea JO nu oferă aceeași vizibilitate și popularitate precum prezența la un meci de fotbal, ba se mai poate lăsa și cu surprize neplăcute, că JO n-au cine știe ce protocol, dar nu pentru d-voastră ar fi fost recomandat să traversați Oceanul), totul culminând cu echipamentul care, la prima purtare, se decolora și se rupea în fund la modul cel mai propriu? Ei bine, o asemenea de-motivare se poate depăși mult mai ușor în echipă, decât individual. Desigur, cu condiția ca și echipa să aibă individualități de primă mână.

Asta e, poate, cea mai importantă lecție cu care putem să rămânem după Jocurile Olimpice de la Rio, și care excede sportului: ca să trecem peste starea actuală în care se află națiunea – de mediocritate, lipsă de motivare, lipsă de încredere în celălalt – avem nevoie de individualități, dar de individualități care să lucreze în echipă, stimulați de cauze și obiective comune. În mod aleatoriu, cu puțină șansă (poate chiar hazard), cu artificii (gen naturalizarea lui Saritov – care nu e lucru rău, dar care nu se poate generaliza și acoperi lipsurile unui întreg sistem) putem să ne bazăm și pe lupi singuratici. Dar până la nivelul (fericit) bronzului. Pentru argint și aur motivarea intrinsecă vine din forțele și performanțele individuale cumulate într-un effort colectiv. Asocierea – dar nu asocierea ocultă a grupurilor de interese, asocierea de clan ori asocierea nulităților pentru a-și apăra tribul și mediocritatea -, ci asocierea individualităților, a performerilor, e cea care ne poate ajuta să ne auto-depășim. Avem curajul să facem pasul ăsta? Avem curajul să ne acordăm mai multă încredere unii altora, cum s-a întâmplat în finala de la scrimă, când rezerva echipei, Loredana Dinu, a fost aruncată în luptă (și a debutat, practic, la JO) taman într-un moment determinant al finalei cu marea favorită a competiției, China?

P.S.: De ce Simona Halep n-ar fi schimbat situația dacă ar fi fost prezentă la JO de la Rio (chiar și dacă ar fi câștigat aurul), am mai scris. Aici (click) sunt argumentele, la care adaug doar un comentariu în plus, legat de acuzațiile conform cărora Simona ar fi preferat turneele profesioniste, mult mai bine recompensate financiar. ”Argumentul” ăsta are o problemă majoră: da, premiile (directe) în bani pentru un titlu olimpic nu se compară cu premiile asigurate de prezența într-o fază superioară a unui turneu de Mare Șlem sau Premier Mandatory. Atenție, însă, un titlu olimpic poate aduce însă contracte de publicitate (pe patru ani) mult mai consistente decât titlurile din circuitul WTA! Și revenim, astfel, la problema sistemică a olimpismului românesc – au trecut deja mai bine de două decenii și jumătate în care n-am reușit să generăm un sistem care să valorifice (inclusiv, dar nu și exclusiv, financiar) performanța olimpică. Nu am văzut turnee ale campionilor prin orașe, școli sau licee; nu există întâlniri periodice cu suporterii; filme și cărți documentare; emisiuni permanente de radio și televiziune cu campioni invitați (altele decât cele realizate de jurnaliști, din proprie inițiativă). Branding-ul contractat de Comitetul Olimpic Român se limitează la o siglă imposibil de multiplicat și niște ”prosoape” puse la uscat pe un balcon din Satul Olimpic, în timp ce șefii olimpismului autohton sunt mai preocupați de înființarea unor firme intermediare care ajung să furnizeze echipamente contrafăcute lotului național și altor sute de cluburi și instituții sportive din România, nu de gândirea și implementarea unui sistem de valorificare a performanței, care ar putea aduce, de la sine, contracte, finanțări și susțineri pentru campionii în exercițiu, dar și pentru generațiile următoare!

***

Citește și:

De ce Simona Halep n-avea ce să caute la Jocurile Olimpice de la Rio. Și ce e cel mai dureros în prăbușirea sportului românesc


Recomandări

7 thoughts on “EPOCA BRONZULUI. Românul Ramazanovich și alte lucruri de luat aminte după Jocurile Olimpice de la Rio

  1. Mihai

    Cred ca stralucirea aurului ne incetoseaza privirea.
    Sigur ca dorinta oricui e sa urce pe podium si natiunile se mandresc cu numarul de medalii castigate.
    Mai aprofundata este insa analiza mai rece, bazata pe punctaj (nu am mai vazut de mult acest clasament) care ia in calcul locurile ocupate de toti sportivii.
    Raportand acest punctaj la numarul de participanti obtinem o reflectare mai corecta a performantelor unei natiuni, mai ales atunci cand sportivii sunt diferentiati de fractiuni de secunda sau de criteriile subiective ale arbitrilor. Sa nu uitam totusi deviza ca cel mai important e sa participi.
    Bineinteles ca dupa rezultatele obtinute am fi cazut si in acest clasament si asta e o reflectare a nivelului sportului de masa de la noi. Sigur ca e bine ca acest sport de masa sa aduca medalii, sa faca propaganda tarii.
    Mai important decat asta, cred eu, e ca acest sport de masa reprezinta un factor important in educatie, in crearea personalitatii individului si in final a unei natii sanatoase. As fi fericit cu mai putine medalii daca terenurile de joaca, salile si terenurile de sport ar fi pline de dimineata pana seara tarziu de copii, te tineri si adulti de orice varsta, daca ar exista competitii cat mai multe pentru profesionisti dar mai ales ne-. Nu trebuie sa le numim Daciada ca sa nu ne cada greu la stomac. Atunci sigur performanta va veni de la sine.
    Cat despre Simona, sa nu minimalizam dorinta oricarui sportiv de a ajunge la Olimpiada. Am vazut durerea lui Djokovici ca nu a ajuns in finala. Sunt insa convins ca motivele Simonei au fost intemeiate, numai riscul zika si e de ajuns si de inteles.

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Mihai: clasamentul pe puncte nu se calculează cu toți sportivii, ci doar cu cei de la locul al VI-lea în sus; nu se mai prea utilizează, pentru că nu sunt diferențe semnificative; în plus, sunt discipline unde nu există diferențieri între locurile 5 și 8 (sportivii/echipele eliminați/eliminate în faza sferturilor de finală) sau criteriile de departajare sunt subiective ori, pur și simplu, convenții
      terenurile și sălile de sport nu se ocupă de la sine – în primul rând trebuie să existe și să fie deschise

      Reply
  2. Radu Negrut

    Am vazut undeva un clasament al premiilor pentru medalii : medalia de bronz în Romania = medalia de aur în Rusia . Uzbekistan și Kazahstan plăteau triplu față de România , Marea Britanie plătea 0 ( ZERO ) . Ungaria a plătit totdeauna medaliile olimpice mai slab decît România , dar în perioada inter-Jocuri a fost mai preocupată de 3 ori decît noi ( inclusiv în ce privește susținerea financiară ) . La Rio , delegația Ungariei a avut ca principală preocupare susținerea candidaturii Budapestei pentru olimpiada din 2024 .

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Radu Negrut: un contract de publicitate pe care un sportiv din Marea Britanie îl semnează după ce câștigă o medalie olimpică compensează cu vârf și îndesat orice premiu ”de la stat”

      Reply
  3. Constantin Dejanovici

    De fapt sînt două probleme distincte: una e a sportului de performanţă, şi alta a sportului de masă (şi a atitudinii generale faţă de acesta). Acesta din urmă e foarte important pentru starea generală de sănătate a oamenilor obişnuiţi, care sînt mult mai numeroşi decît sportivii. În alte ţări e normal să practici sport de plăcere, nu însă şi în România, unde dacă faci jogging într-un loc mai circulat (chiar într-un parc) 90% dintre trecători zîmbesc cu subînţeles “maică, încă un ţicnit care aleargă, în loc să spargă seminţe cu pet-ul de bere alături în faţa televizorului”. Sau în cel mai bun caz unii încing cîte o miuţă pe sintetic, care la final se lasă tot cu pet-uri şi pungi de seminţe. Tablele în spatele blocului în timpul liber, iată alt sport naţional. Prima problemă, cea a sportului de performanţă, se poate rezolva la nevoie, dar e mai mult o chestiune de imagine. Vrem medalii mai multe, investim masiv în gimnastică şi canotaj, că astea au adus în ultimele decenii majoritatea medaliilor. Dar nu rezolvăm astfel problemele sportului românesc, doar eventual vopsim gardul pentru încă un ciclu olimpic.

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Constantin Dejanovici: sportul de performanță și sportul de masă se pot dezvolta împreună, ajutându-se unul pe altul – dezvoltând sportul de masă (terenuri, săli, profesori de sport, competiții locale, școlare, universitare etc.) lărgești enorm baza de selecție; obținând performanțe (și promovându-le) ai mai multe modele de succes care să încurajeze sportul de masă; cu banii economisiți de la bugetul de sănătate (prin extinderea sportului masă) îți rămân mai mulți bani pentru alte terenuri, săli, competiții locale, profesori de sport etc… totul e să ai un plan, să-ți asumi o investiție inițială și să pornești roata

      Reply
  4. Daniela Nicolescu

    Am urmarit Jocurile Olimpice de anul acesta cu o mare tristete, un mare nod in gat. Am disperat realmente vazand ratarile, resemnarea fostului medaliat cu argint la Atena, rasetele rusoaicelor pe podium in timp ce se canta imnul Romaniei, Gabriel impins si privit cu dispret de catre campionul Iranului (si cum, totusi, Gabriel ii intinde mana spre a-l felicita), anxietatea din ochii Catalinei Ponor, tristetea pe chipul lui Saritov, exagerarile comentatorilor romani, huiduielile publicului brazilian in sali de competitie unde concentrarea sportivilor avea nevoie de liniste, minciuna calomnioasa a inotatorilor americani, etc.

    Am mai citit si un articol din The Guardian si comentariile aferente – alta tristete! Lumea traduce totul in cheie financiara. Nimeni nu mai pare a pretui spiritul olimpic, ce traditie fabuloasa suntem chemati sa continuam. Singurul eveniment antic inca in viu in secolului XXI (daca ignoram realitarea razboiului perpetuu)!

    Spiritul olimpic a murit. Profitul, comercialul, publicitarul domina. Munca si daruirea sportivilor nu mai atrage atentia. Realizarile lor par facile. Putini mai inteleg ce sacrificii personale se fac de-a lungul anilor, ce pasiune trebuie sa te mistuie pentru a face performanta. Nimeni nu ne vorbeste despre ele. Nimeni nu le vede anii de munca din spatele unui minut de exercitiu la bara fixa sau barna.

    Nu cred ca voi mai avea sportivi romani de varf pe care sa-i urmaresc la Tokio. (Sper sa gresesc!) . Nu cred ca tinerii se mai pot dedica sportului de performanta ca alta data. Sunt prea multe tentatii, timpul s-a scurtat, ritmul vietii s-a accelerat, banii s-au imputinat (?!). Cum sa pui tableta deoparte si sa transpiri in sala de gimnastica cate 8 ore pe zi? cine?

    Nu sunt de acord nici cu ideea ca statul ar trebui sa reduca numarul sporturilor pe care le sustine financiar. Adica sa alegem doua- trei-patru domenii in care sa ne specializam si sa le finanteze numai pe acelea. (Ideea imi evoca timpurile cand URSS vroia ca Romania sa se rezume la functia eminamente agrara)

    Imi pare rau ca nu am fost in stare sa intelegem plenar ce Tiriac si Bellu ne-au avertizat la Sidney (anul 2000!), ca media nu a facut ce putea pentru a pune in lumina clara si timp suficient acest subiect. (Apropos! nu aud stiri sportive decat la ProTV si acolo mai ales despre tenis si fotbal). A mai fost si seria de emisiuni in jurul cartii Mariei Olaru si atacul al “jugulara” doamnei Elisabetei Lipa- ce triste media!

    Statul. Cum si de ce ar fi putut statul face “performanta” in domeniul sportului cand in celelalte domenii performeaza cum performeaza??

    Si totusi exista speranta cand privesti sportivii germani, japonezi, danezi, chinezi,sarbi, americani, . Poate ca vom mai reusi si noi o data!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *