Pe data de 9 aprilie, cînd eu prezentam la Parlamentul European costurile corupției pentru Uniunea Europeană, Ministerul Justiției din Federația Rusă a deschis un caz contra asociației pentru apărarea drepturilor votanților Golos. Eu am aflat mai spre seară, nefiind pe Twitter, Facebook și nici un fel de social media, de la un ziarist german care m-a sunat pentru altceva.
Motivul invocat era faptul că Golos primește finanțare din străinătate și participă în activități politice: conform legii foarte convenabile adoptate toamna trecută, ar fi trebuut să se înregistreze ca ”agenți străini” în mod oficial, ceea ce nu au făcut.
Știrea m-a scos din sărite, nu doar că orice ONG din lume ar putea fi altfel închis, nu doar că Golos conduce de peste zece ani, eroic, toate campanile pentru integritatea votului și a politicienilor în Rusia, fiind un fel de SAR, APD și Coaliția pentru un parlament curat la un loc, ci pentru că sînt partenerii mei, pentru că exact pînă în luna noiembrie am făcut parte dintre cei care au finanțat- minor- Golos, plătind un salariu unei fete de acolo pentru întreținerea variantei ruse a siteului www.againstcorruption.eu, siteul meu propriu de resurse pentru societatea civilă care luptă contra corupției. Știam de celebra lege, dar crezusem că Putin se va mulțumi cu amenințarea și nu o va pune în practică, Golos, din prudență, nu mai luase alți bani, au trimis înapoi și cei 7700 de dolari ai premiului Andrei Saharov decernat de o fundație norvegiană. Pe 10 aprilie, cînd eu luptam să explic presei internaționale că Uniunea Europeană ar avea dublul bugetului pe acest an doar din colectarea impozitelor dacă toate cele 27 de țări, inclusiv a noastră, ar controla corupția la nivelul Danemarcii, Ministerul de Justiție din Rusia a trimis deja dosarul la tribunal, inplicînd și personal pe directoarea executivă a asociației, partenera noastră, într-o tăcere șocată a Ocidentului. Cîteva manifestații de protest au fost imediat izolate, iar enorma majoritate a rușilor și-au văzut nestingheriți de treabă, acasă și în Occident. În autobuzul de la aeroportul Frankfurt la Strasbourg intru în vorbă cu o rusoaică, o frumoasă blondă descinsă direct din afișele cu ”Nu te lăsa traficată!”, care are o imensă geantă Vuitton autentică și citește cu nesaț un dicționar de conversație ruso-francez. Conversația noastră e repede avortată însă, pentru că atunci cînd o întreb, în speranța că vrea să-și antreneze franceza, ce mai e nou în Rusia, cu Golos și summitul G20, îmi arată prin semne că nici subiectul, nici vocabularul nu sînt de natură a stimula conversația noastră. Rusia are președinția G20, organizația internațională cea mai apropiată în zilele noastre de un guvern mondial, și ne pregătește un mare summit la St. Petersburg în septembrie, pe al cărui afiș sîntem anunțați că e capitala avangardismului global, și că însuși sloganul conferinței descinde direct din Kandinsky și Malevich, artiști cîndva decadenți, azi recuperați și promovați pe banii Rusiei în toată lumea, împreună cu o pletoră de alții mai puțini celebri, dezgropați de prin poduri după decenii de prigoană. Sînt în drum spre un eveniment G20, la Paris, unde înaintea reuniunii miniștrilor de externe și președinților de bănci centrale OCDE s-a gîndit să le ofere și o masă rotundă despre integritate, și eram curioasă dacă rușii sînt mîndri că au ajuns să conducă lumea- dar fata mea e dincolo de asemenea lucruri, Cînd termină cu ghidul, își dă unghiile cu lac proaspăt și asta e.
Străbat cu jenă afișele de la intrarea în Consiliul Europei, unul doar e rusesc, demască pe jurnaliștii occidentali pro-Putin- ”singurii ziariști adevărați în Rusia, 55 morți în doar ultimii ani încercînd să scrie despre adevăr”- toate celelalte sînt ale românilor cu diverse cazuri la CEDO. În timp ce urc scările, mă sună noul director de cercetare al SAR, Răzvan Orășanu, a sunat „Times Higher Education Supplement“ care face un articol mai mare despre plagiat să întrebe despre dl. Mang cel demascat de Răzvan acum un an, unde mai e dl. Mang (tot acolo), și ce mai face dl. Ponta, și el ce putea să le spună, decît adevărul ? Evident, nimic altceva, o să mai sune de multe ori presa străină, asta e viața. Îmi strînge mîna un diplomat român după ce mă ascultă vorbind public și mă informează că primul nostru ministru va veni săptămîna viitoare la Strasbourg- vai de capul diplomaților, cînd o să vină ziua cînd o să promovăm și noi idei și cauze globale, și nu doar pe noi înșine, de regulă apărîndu-ne.
Discuția despre ce facem cu Golos, mutăm pagina lor complet pe a noastră? și dacă-i arestează? nu ne duce prea departe în mica noastră comunitate de promovat democrația, unde nici nu era pe ordinea de zi, o împing eu, pe loc, atotputernicul Consiliu al Europei de pe vremea tinereții noastre e o organizație de nimica toată de cînd au făcut greșeala să ia Rusia ca membru, a devenit încă un talk-shop unde se adună țările și bat cîmpii despre democrație fără să aibă curajul să facă nimic.
Seara, privirea îmi e atrasă de un afiș de teatru, teatrul Graalului prezintă în municipalul din Strasbourg ”Gauvain și cavalerul verde”. Mă apucă o invidie de nespus, mai bine să-ți petreci viața scriind despre cavaleri verzi în teatrul Graalului decît să încerci să îl tot construiești, ridicol, în realitate. Mă consolează venirea unei adolescente frumoase, cu o rachetă de badminton pe spate, care se sărută pe trepte cu iubitul ei. Un moment, cred că vor intra la cavalerul verde, dar pleacă mai departe, prin parcul plin de lalele galbene.
Fata de la recepția hotelului meu citește pe Bruno Bettelheim, „Psihanaliza poveștilor“, o fi studentă la litere, sau la psihologie, sau la antropologie? Viitorul ambasador al UE în Moldova, cu care împart același taxi, citește memoriile Condoleezei Rice și e foarte impresionat că ea i-ar fi spus lui George W. în dimineața de Crăciun 2004 că a fost un an rău pentru democrație ”forțele răului au înregistrat mari avansuri”. Îl consolez, e sigur un editor al textului, care s-a gîndit să o facă ridicolă pe biata Condy cu o frază din „Stăpînul inelelor“. ”Dar, nu vă dați seama, dacă i-aș fi spus eu asta șefului meu, Javier Solana, m-ar fi trimis la un consult”.
Dau un interviu radioului public danez, pe chestia cu Danemarca pe care au cules-o de pe Euractiv, ziaristul e deștept și mai înclinat ca politicienii români să priceapă statisticile mele, ”trebuie cheltuit pe sănătate și educație, nu pe clădiri, right?”. Chiar așa. Și pasez radioul public italian unui tînăr cercetător italian care lucrează cu mine, așa de tînăr că după aceea îmi trimite podcastul și se plînge că au dat un titlu strident, altul decît cel sugerat de el. Bine ai venit în lumea presei.
La Paris, unde ajung pînă la urmă am întîlniri separate cu șeful curții de conturi (sau așa ceva) din Mexic, și cel al curții electorale din Brazilia, unde cercetările noastre văd că au impact. Din păcate, deși anul care vine e anul meu latino-american, nu aș vrea să mă duc nici în Brazilia, nici în Mexic- îmi ajung Chile, Uruguay și Argentina, deja arvunite.Noroc că am oameni tineri buni, la Berlin ca și la București, și caut mai mulți, pentru a merge în toate locurile în care sîntem invitați, și să lucreze cu toți cei care chiar vor să facă ceva- asta în așteptarea zilei cînd o să mă sune fiscul din România să mă anunțe că se reformează. Oamenii ăștia se referă doa
r la cercetările mele publicate, nu la România, despre care nu crede nimeni că ar fi vreun succes- cîndva în lumea a treia, țările lor au ajuns în OCDE și G20. În trenul Paris-Bruxelles citesc un spendid raport despre inovația administrativă, semnat de directorul general al Curții de Conturi din Australia- de ce e instituția asta numai la noi văzută precum cimitirul elefanților? Mi-am tipărit la hotel deja e-passul electronic cu care intru la întîlnirea grupului meu de experți la Comisia Europeană, la finele căreia fug literalmente la aeroport.
A fost o săptămînă nebună, în care am ratat, nu doar din lipsă de timp, ci și din cauza a două crashuri – unul de sănătate, și unul al computerului meu Sony VAIO- două lucruri pe care aș fi ținut să le fac. Primul a fost cina la ambasadorul Germaniei, ultima mea ocazie să-l felict pentru cît de demn s-a ținut la chestia cu Schengenul–scuze!- și, a doua, premiera piesei mele „Emanciparea prințului Hamlet“, montată de niște actori tineri la Teatrul Municipal Baia Mare, o piesă din 1988, cînd eram stagiar la ospiciul Socola. E o psihodramă, amestec jucăuș de Freud cu Dallas (ce ar face fiul lui JR, care îl face vinovat pe fratele Bobby de moartea tatălui său, dacă nu vrea să îl omoare? Se duce la psihanalist, care se dovedește a fi ceva între Shakespeare și Ceaușescu…). Dacă locuiți în Baia Mare și vreți să aflați cum se termină mergeți la spectacol și scrieți-mi și mie cum a fost la alinamp@sar.org.ro.