E greu de crezut ca reforma statului, termen introdus de mine in dezbaterea publica prin 1995 (intr-un talk-show cu CTP la Antena 1), poate sa se fi degradat pana la valoarea de inflatie de azi. Numai reforma clasei politice, celalalt titlu de mare succes pe care l-am dat manifestului CDR din 1996, a mai facut asa o cariera. Una, din pacate, goala de continut; aceste concepte au devenit pura propaganda electorala, un fel de bate de dat in cap adversarilor. Nu ca ar fi disparut ratiunea lor: de asta raportul anual SAR din 2010 se concentreaza asupra reformei statului si ofera acele solutii concrete asteptate (www.sar.org.ro). Nu ma astept insa la rezultate spectaculoase. In cariera noastra de experti publici am fost intotdeauna luati in brate de opozitie si proiectele noastre, adoptate, mai ales in scopuri electorale.
Odata la putere, partidele, fie ca se numesc CDR sau PDL, descopera repede ca, daca ar pune in practica agenda noastra si statul ar deveni mai putin discretionar si mai eficient, oamenii de la putere ar pierde influenta si bani. Cam aici se opreste reforma statului. O evaluare a principalilor indicatori de buna guvernare, pe baza ultimului raport al competitivitatii globale al World Economic Forum 2009, arata ca dupa atatia ani de discurs despre reforma nu am progresat. Daca la unele capitole, cum ar fi proprietatea sau eficacitatea cadrului legal, Romania a avansat putin, la favorizarea de catre Guvern a unor interese private situatia e de nivelul Africii Subsahariene.
Astfel, din 134 de tari din sondaj, suntem pe locul 102 la capitolul fuga de talente (intre Burkina Fasso si Benin), pe locul 113 la favoritism guvernamental (Euroconstruct etc.), pe acelasi loc cu Senegalul, pe locul 111 la risipa a fondurilor guvernamentale din cauza coruptiei, intre Camerun si Nicaragua, si pe locul 124 la transparenta actului de guvernare, intre Surinam si Republica Kirghiza. Nici o campanie externa de publicitate nu poate anula efectul lecturii acestor indicatori dintr-o sursa de prim rang aflata la dispozitia oricarui investitor.
Intrarea Romaniei in Europa a adus un regres al reformei statului. Desi a luat decizia fara precedent de a continua monitorizarea Romaniei si a Bulgariei, Comisia Europeana a pierdut principalul sau instrument – amenintarea cu amanarea aderarii. Nu ne mai pot taia decat banii. Rigorile acordului cu FMI nu sunt suficient de specifice: ele doar cer reduceri ale cheltuielilor, fara o analiza asupra sursei acestora. Situatia politica, in care nu mai exista nici un partid campion al reformelor, spre deosebire de acum cativa ani, cand PDL juca acest rol, nu e de natura sa faca vreo reforma mai usoara. Guvernele minoritare sau coalitiile minimale, precum cea PDL-UDMR, nu pot supravietui decat cheltuind banul public pentru a-si asigura sprijin politic.
Pe langa pierderea de catre Comisia Europeana a principalului mecanism de pedepsire a Romaniei, eventuala amanare a integrarii, Traian Basescu, in care ne puseseram sperantele ca actor principal, a pierdut orice superioritate morala fata de partide, mai ales, fata de propriul partid, prin favoritismul practicat fata de familie si apropiati, ceea ce l-a facut un agent mult mai slab – de fapt, inexistent – in pastrarea standardelor de integritate din PDL. Se adauga la asta si cooptarea societatii civile, diferite partide (sau televiziuni) achizitionand personaje si pseudopersonaje civice, ducand la disparitia unei presiuni indispensabile in sprijinul reformei statului. In loc de whistle-blowers care sa ne atraga atentia asupra a ceea ce nu e just, noi avem acum o banda de tuteri care isi spun analisti sau intelectuali publici si care sunt pe fata salariati pentru parerile lor.
Urmarea a fost o tendinta negativa care a dus la degradarea Romaniei in diferite ratinguri dupa intrarea in Uniunea Europeana, care se manifesta, mai ales, prin politizarea intensa a tuturor functiilor publice, in detrimentul legilor si angajamentelor asumate fata de UE. Pozitii din punct de vedere legal apolitice, ca director de spital sau de inspectorat scolar, sunt la aceasta ora complet politizate, toti candidatii potentiali au fost obligati sa se afilieze unui partid sau altul, ducand la eliminarea exact a celor care au avut scrupule sa faca acest lucru, deci la o contraselectie masiva in sectorul public. De asemenea, au revenit in forta cheltuielile publice fatis discretionare. A inceput PNL (prin exceptia de la lege), iar actualul Guvern le-a continuat la scara ceva mai mica pentru a-si putea asigura o majoritate care sa aprobe bugetul.
Dat fiind ca ne bazam in continuare pe o majoritate precara, practica de a cumpara sprijin parlamentar prin alocatii discretionare nu poate decat sa continue. In sfarsit, reintoarcerea la traseismul de masa, favorizat de sistemul de vot cu circumscriptii uninominale, risca sa faca din independenti un partid de prima marime in Parlament si saboteaza din greu reforma statului.
Reformele vehiculate la aceasta ora ca avand potential de a produce o reforma a statului se pot grupa in trei categorii. Prima consta in reduceri de personal si taieri de cheltuieli in sectorul public. Datorita situatiei prezentate mai sus, acestea nu pot fi efectuate obiectiv. Unele reduceri sunt aberatii, precum cea a unei Camere a Parlamentului, care nu rezolva absolut nici una dintre problemele prezentate mai sus, dar pot crea altele noi (dispare o forma de control pe orizontala care avea un rol contra coruptiei). A doua solutie generala este descentralizarea.
Exista la aceasta ora dovezi considerabile pe plan global, mai ales din tari unde aceasta a fost practicata drept solutie principala (ca Indonezia), ca descentralizarea fara existenta unor mecanisme adecvate de control duce la o crestere semnificativa a coruptiei fara a duce la o crestere a eficientei serviciilor publice. Or, controlul e greu de asigurat in absenta oricarei societati civile la nivel judetean si local si a unei politizari serioase a organelor de control. In sfarsit, a treia directie mare este reforma sistemului judiciar. Exista dovezi numeroase ca aceasta functioneaza doar atunci cand exista o alianta a vointei politice a trei grupuri: lideri politici, magistrati si public. Din pacate, in Romania vointa si la nivelul liderilor politici si, mai ales, la nivelul magistratilor este foarte slaba. Publicul se manifesta, la randul sau, inconsistent si rar, prin cateva organizatii de experti.
Factorii determinanti ai reformei judiciare nu sunt tehnici: un model statistic al calitatii sistemului de justitie arata ca forma de organizare (cine ii numeste si controleaza pe judecatori) nu conteaza daca se introduc controale adecvate pentru democratie si coruptie (la nivelul celor 28 de tari ale Europei postcomuniste). Cu alte cuvinte, cheia reformei judiciare e politica, nu tehnica. Experienta tarilor dezvoltate arata ca depolitizarea si impartializarea corpului judiciar dureaza decade si este inca un proces neterminat in cele mai avansate democratii. A sprijini deci reforma statului pe reforma sistemului judiciar, cum s-a intamplat in Romania ultimilor ani, este o greseala strategica de prim ordin. Reforma judiciara trebuie sa continue, dar ea nu e cheia reformei statului. O sa continui saptamana viitoare aceasta discutie, cand voi sintetiza si sugestiile de pe blogul de politici publice al SAR.
