Victimă a unui viol de grup urmat de o tentativă de
sinucidere, fata de 19 ani, Speranţa, a fost pacienta mea în 1989.
Speranţa avea o afecţiune rară, sex psihologic masculin- şi cînd urina o
făcea ca băieţii, nu lăsîndu-se pe vine ca fetele, şi, desigur, era
atrasă de alte femei, pe care încerca să le protejeze, şi nu de bărbaţi.
Patru bărbaţi din satul ei s-au hotărît să
îi dea o lecţie de feminitate, au bătut-o, legat-o şi i-au arătat pe
rînd plăcerile heterosexualităţii. S-a petrecut în România europeană şi
creştină în celebrul an 1989, numai că nu a făcut nimeni un film despre asta. În
1993, cînd România rezista cererii Consiliului Europei de a
decriminaliza homosexualitatea consensuală şi avea cei mai mulţi oameni
în puşcărie pentru crima de a fi făcut sex în alt fel decît noi,
majoritatea, (deşi în intimitatea casei lor) am scris despre ea şi,
desigur, un senator de la România Mare m-a denunţat ca lesbiană chiar în
plenul înaltului for democratic.
Cînd cazul Tanacu a umplut
ziarele, printr-o coincidenţă, în aceleaşi luni din anul 2006 în care un
fost director al centrului cultural francez monta piesa mea
“Evangheliştii” ca protest contra cenzurii la români, doar pentru a
declanşa noi valuri de încercări de cenzură şi ameninţări, societatea
noastră a părut un moment că stă pe gînduri. Că îşi pune unele întrebări
fundamentale. Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? Din păcate, întrebarea
cea mai pregnantă a devenit repede cum e posibil să ne facem aşa de rîs
în străinătate. Ca şi la problema ţiganilor, la care slavă Domnului, şi
în aspectele ei contemporane, şi în cele istorice, ai ce să te întrebi,
jalea noastră cea mai mare este cum ne văd străinii. Ne văd pe
toţi ţigani? Ne văd pe toţi primitivi? Ne văd pe toţi superstiţioşi şi
bigoţi? Problema cu ţiganii cerşetori şi artiştii neinhibaţi e că expun
pe faţă, voluntar sau involuntar, asemenea aspecte ale identităţii
noastre, în loc să ne arate cum sîntem de fapt:
cei mai vechi urmaşi ai Romei, singurii latini într-o mare de barbari,
apărătorii Occidentului de invazia otomană, singurii care nu au început
niciodată un război contra altora, etc. Am avut un moment de
optimism cînd diverşi oameni tineri, care vedeau, în condiţii precare,
“Evangheliştii”, stînd ore întregi la coadă ca să prindă un bilet, mi-au
scris să mă întrebe “De ce Isus învie la sfîrşit?”. Chiar aşa,
într-o piesă demascată ca anticreştină, după ce două ore ţi se pare că
totul a fost o eroare, că altcineva a fost crucificat, că scrierea
evangheliilor e un masiv efort de propagandă îndreptată contra ordinii
romane, de ce la sfîrşit personajul Isus, asasinat, se ridică şi merge
cu cuţitul în el, ia în braţe cadavrul Mariei Magdalena şi îi spune „Nu te teme. Deseară vei fi cu mine în Paradis?” Cam
asta m-a întrebat acum douăzeci de ani şi Andrei Şerban- şi de la
întrebarea asta trebuiau să pornească toate celelalte. Pentru cine crede
că arta există ca să ne facă să punem întrebări, să ne (re)descoperim
pe calea unei înţelegeri.
Orice optimism aş fi
avut e pe cale să îmi treacă cînd văd discuţiile legate de ecranizarea
cazului Tanacu în “După dealuri”, unde în loc să discutăm marile
întrebări deschise de film văd că facem exerciţii sterile de ce am fi spus noi dacă eram în locul
juriului de la Cannes (nici un risc, nu ne vor invita pe nici unul la
anul). Ceea ce au ratat să facă ziarele, conduse de
spectaculosul imediat, şi cărţile Tatianei Niculescu, ea însăşi o
apropiată a mediului călugăresc, şi nu veritabil cineva din afară,
condusă mai ales de grija scrupuloasă ca fiecare amănunt al poveştii să
fie corect redat (ca să închidă deci, nu să deschidă), ar fi trebuit să
reuşească filmul. Nu cred că m-aţi auzit prea des lăudîndu-l pe
frate-meu, dar “După dealuri”- poate cu excepţia ultimului sfert de oră-
e acel gen de artă care ar trebui să răscolească şi în fiinţa cea mai
inhibată intelectual unele întrebări fundamentale despre societatea
românească. Detaliile nu au nici o importanţă, şi atribuirea vinei,
înclinaţie fundamentală, dar primitivă, o putem lăsa deoparte. Arta
de cel mai înalt rang trebuie să facă pe oricine, indiferent de
educaţie, ocupare, etc, să îşi pună marile întrebări. Nu să le răspundă:
pentru asta avem ştiinţe umane şi sociale. Dar să le pună. Începînd cu
aceea strigată chiar în film,
dar al cărei ecou nu l-am văzut pe nici un forum. De ce nu are femeia
voie în altar? De ce acest sentiment de teroare, minunat redat, în jurul
mesei de prînz, cînd o călugăriţă
raportează îngrozită că „Alina a intrat în altar”? De ce acest lucru e
interzis în bisericile ortodoxe, că la alte confesiuni (catolici,
protestanţi) nu e la fel? Ştie cineva? Aţi întrebat vreodată pe tatăl
sau mama dvs, sau poate pe vreun preot sau un prieten? Şi ce-a spus?
Dacă ignorăm detaliile, că nu avem de -a face cu un documentar, ci cu
un film de ficţiune, descoperim şi mai multe întrebări fundamentale. Ne
uităm- şi la fel publicul occidental al filmului- la o formă de
organizare socială în care un bărbat guvernează cu autoritate maximă
bunăstarea colectivă şi individuală a unui grup de femei (cele
două nefiind totdeauna şi neapărat în armonie), ajutat de un set de
reguli care, fără să fie vechi (că ni se citesc păcatele după părintele
Cleopa), sînt pe de o parte primitive intelectual, pe de alta
extraordinar de concrete, încercînd să reglementeze şi cele mai minore
aspecte. Or, chiar fără o provocare majoră de tipul celei văzute în
film, de ce ar funcţiona acest tip de organizare? De unde ar lua un
bărbat cunoştinţele, tactul, sensibilitatea pentru a organiza viaţa unor
femei, oricîtă bunăvoinţă paternală ar avea? Cum se ajunge ca
într-o ţară din secolul XXI în Europa să avem asemenea comunităţi- şi nu
puţine- în care creaturi precum cele din film, refugiate pentru că nu
au familie, sau pentru că bărbaţii lor le agresează- să consimtă să îşi
tranzacţioneze integral autonomia individuală în schimbul unui adăpost
într-o chilie fără electricitate şi într-o lume în care toate
întrebările sînt selecţionate de alţii
şi răspunsurile oferite cu caracter obligatoriu? Iar această organizare
să fie aşa de dezirabilă faţă de alternativa de dincolo de dealuri,
încît să existe- vedem în film- chiar o listă de aşteptare?
Şi încă nu se opresc aici întrebările pe care ar trebui să ni le punem. Oare
de ce asemenea colectivităţi, chiar atunci cînd vor binele, sfîrşesc
prin a asasina individul? Să fie oare o genă criminală contra libertăţii
individuale în orişice formă, oricît de benignă şi de paternal
organizată, a colectivismului? Tot în
„Evangheliştii”, citez din memorie (originalul e pe pagina mea),
personajul Isus îi reproşează profesorului de filosofie că „eşti iubit
cum doar omul singur poate fi” şi „iubirea care ne va mîntui va fi
altfel, va fi una în care toate singurătăţile să se piardă, cum s-a
pierdut singurătatea lui Dumnezeu cînd a creat lumea”. Dar poate aşa
ceva fi emulat, retrăit sau măcar înţeles? Şi nu cumva încercarea e
sursa unor pericole teribile?
Fundalul acestui microunivers nu e
altul decît lumea noastră. O cunoaştem oare? Ne punem despre ea mai
multe întrebări decît despre evanghelie, libertate individuală,
dragoste? Cîţiva comentatori, foarte puţini- Cătălin Tolontan, Iulian
Comănescu, Vlad Mixich- au întredeschis uşa spre social cînd au scris că
filmul ar trebui văzut în Parlament şi pe baza lui făcut un program de
guvernare. Pentru că e filmul unei societăţi nedezvoltate şi segregate, a
cărei elită parvenită îşi întreţine iluzia unei egalităţi cu Europa cu
home cinema, poşete Vuitton şi gresie scumpă, dar în care doar 26% din
mediul rural (în care trăiesc 46% ) au acces la canalizare, faţă de 94%
media în UE (tot de noi trasă în jos). După dealuri nu e o societate asistată, ci o societate uitată,
şi care nu se simte bine în sălbăticia ei, sau nu am avea de patru ori
mai multe tulburări de sănătate mentală la zece mii de locuitori decît
media europeană. Asta, pe lîngă mai banalele tuberculoze (de şase ori
mai mult ca media europeană), boala care l-a
răpus pe poetul nostru naţional (sifilis, de cinci ori media UE), femei
ucise de maternitate ( de patru ori media UE) din care multe prin avort
septic (de cinci ori mai mult ca media europeană) şi mortalitate
infantilă (dublă ca în Europa după ce am făcut progrese). Nu mai adaug
violenţa provocată de alcool sau incestul domestic, că aţi avea acolo
măsura societăţii noastre şi explicaţia pentru care mînăstirea sau
exilul sînt singurele căi de evadare.
Ce poate înflori
într-o asemenea societate, decît spaima şi superstiţia cea mai teribilă?
De ce spun că amănuntele sînt irelevante – decît pentru grefier sau
procuror- este că avem o mie de alte poveşti ca Tanacu din estul
Europei, începînd cu cea chintesenţială, „Spaima”, schiţa lui Pantelimon
Romanov în care doi ţărani ruşi care păzesc o casă unde s-a spînzurat
un consătean sînt speriaţi de un strigăt. Sîntem în timpul războiului
civil, e plin de fugari şi unul din ei a intrat pe întuneric pe altă uşă
căutînd un adăpost, a dat de mort şi a urlat de groază. Satul întreg se
strînge, convins că e Necuratul, şi se propune fie să fie bombardat cu
ouă de Paşte (dar nu avem, că nu e Paşte) sau lovit cu un ciomag (ca şi
oul, sare înapoi dacă e dracu şi nu un păcătos oarecare). „Ţăranul se
strecură la vreo doi paşi de cel ce şedea pe pământ. Oamenii amuţiră
văzând cum se ridică măciuca grea.În clipa următoare răsună o izbitură
însoţită de-un plescăit şi un trosnet, aşa cum loveşti o oală cu
smântână, şi cel ce şedea se pleoşti la pământ. – Nu-i el!… strigă cu
un oftat de uşurare mulţimea”.
Capacitatea unei societăţi de a-şi pune întrebări despre ea
însăşi şi despre cum se poate civiliza păstrîndu-şi specificul este
factorul esenţial al transformării unei societăţi nedezvoltate.
Acest spirit critic, despre ale cărui începuturi avem un magnific eseu
de Garabet Ibrăileanu, probabil nici acesta citit azi în şcoala
românească ( îl găsiţi aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83:%C3%8Encheiere) a
fost în mare suferinţă la noi în anii din urmă. Duşmanii săi s-au
dovedit cei mai ambiţioşi din punct de vedere politic, sînt ceata
reapepesist creştină care a vrut să reinstituie interdicţia avortului şi
să dea toţi banii de programe sociale bisericii ortodoxe. Slăbiciunea
intelectuală a sferei noastre publice, atîta cîtă e, a ajuns teribilă,
fie din cauza multelor dezertări spre Occident, fie, pur şi simplu, că
ne seacă energia că purtăm o bătălie aşa de sterilă la acelaşi nivel cu
anul 1900, chit că de partea noastră or fi Nicolae Manolescu, Solomon
Marcus, Lucian Pintilie şi, mai nou, întreaga generaţie talentată de
cineaşti. Ce ne oferă aceştia din urmă va deveni un nou început, sau
încă o ocazie pierdută? Despre asta şi altele, vă aştept să vorbim
duminică la dezbaterea De ce nu iau românii premiul Nobel , ora
14.30 la tîrgul de carte, Bursa de contacte 3.20, împreună cu mai mulţi
prieteni, printre care Emil Hurezeanu, Daniel Dăianu şi Vasile Ernu.
Cititi mai mult pe romanialibera.ro.
