Un prieten al României Curate și al meu, o celebritate mondială cu cărți traduse în zeci de limbi, de matematică și filosofie lingvistică, academicianul Solomon Marcus, un neobosit luptător pentru reforma educației, a murit. Avea 91 de ani și în vreme ce eu băteam lumea în anii din urmă, el bătea cu devotament țara. Așa mi-a spus, ultima oară când m-a văzut, la Academie, în ianuarie, ”Trebuie mers la Mizil, și acolo sunt elevi pe care nu-i ascultă nimeni” și ”Cei care fac programa la matematică la noi sunt niște criminali, distrug bazele cognitive pe care trebuie așezată matematica la copii”. Ultimul lui email către mine comentează sceptic una din relatările mele după întrevederea cu încă un ministru al Educației care ne promitea schimbarea: ”Asta a fost și tehnica altor miniștri ai Educației, să ne spună ce dreptate avem și să lase lucrurile să continue în esență neschimbate (modificări în lucruri neesențiale). Lupta principală nu e cu miniștrii și, în general, cu politicienii, ci cu oamenii școlii. Marcus”. Era obsedat de faptul că elevii din România nu au voce, că nu îi ascultă nimeni, și eram mândră să îi raportez că acum există Horia Oniță și alții ca el.
În anii optzeci, când era deja retras și prost privit, ne băteam între noi la Opinia studențească pentru onoarea de a-l intervieva, chit că interviurile trebuiau să treacă prin cea mai strictă cenzură. A avut întotdeauna cu studenții un canal privilegiat. Matematica e studiul infinitului, profesoratul e echivalent actoriei, un spectacol, iar școala bună un exercițiu de libertate, astea erau lecțiile lui. Iar libertatea ți-o construiești singur, mai ales asta era marea lecție pe care am învățat-o noi atunci de la el, în deceniul în care alții erau frânți definitiv iar noi, generația Revoluției, am devenit oamenii liberi pe care îi știți. Pornind de la vorba asta a lui: ”în 1940, când au venit legionarii la putere, eu aveam 15 ani. Nu mai aveam dreptul să frecventez nicio școală. Purtam o banderolă galbenă ca lumea să știe că eram un cetățean de rangul doi. Dar același moment, 1940, a fost pentru mine momentul în care, prin lecturi, am descoperit marile minuni ale poeziei”.
Îi supraviețuiesc, chiar în funcții, impostorii precum Silviu Cristian Mirescu, care distrug ce a mai rămas din învățământul românesc.
Un om extraordinar, Dumnezeu sa-l odihneasca
Minunat dnă Mungiu-Pippidi. Tânăr student la Politehnică, frecventam cursurile dlor Moisil și Marcus (care nu îmi erau direct profesori – deci nu din obligație).
Mult mai târziu am aflat că am și absolvit același liceu (Spiru Haret – București), fapt pe care l-am resimțit ca o onoare.
Astfel de minti luminate, precum a acad. Solomon Marcus sunt de neinlocuit.Dar cat mai multe amintiri despre astfel de personalitati vor trebui povestite, spre pilda generatiilor tinere. Felicitari, d.na AMP.