Împăratul roman Caligula a vrut să invadeze Britania – Anglia de azi – pentru a desăvârși cucerirea cu totul superficială a lui Iulius Cezar. În vederea acestui scop, a colectat impozite, a strâns legiuni și a construit o mare tabără la marginea mării, cu un podium de pe care să se adreseze soldaților. Când a venit ora, se spune că le-a ținut un discurs înflăcărat în care i-a felicitat pentru victorie și i-a îndemnat să culeagă roadele ei. Soldaților nu le-a mai rămas decât să adune scoici de printre dune. Triumful s-a ținut ca la o victorie, dar trupele nu au mai debarcat decât după moartea lui Caligula, sub succesorul său, împăratul Claudiu, ani mai târziu.
Trăim timpuri similare. Cei cărora le-am încredințat apărarea noastră sunt ocupați cu invadarea Britaniei. Au declarat deja că nu mai sunt interesați de apărarea noastră și, la drept vorbind, că nici nu cred în conflictul care ni se pare nouă că ne amenință. Așa cum arăt în cartea mea Război sau pace, președintele Trump vede Rusia ca pe un partener comercial care a luat-o razna pentru că nu a fost respectat la timp și s-au încălcat rezultatele unor negocieri, dar cu care totul e rezolvabil dacă se găsește terenul just de mediere al unor interese cu totul raționale. În drumul lui stă doar Ucraina, care apără niște frontiere între care trăiesc mai ales oameni care au rusa ca limbă maternă.
Ce fel de guvernare îi trebuie României ca să reziste unor asemenea timpuri? Cred că e clar pentru noi toți că nu o coaliție care să se confrunte permanent și public, dar nici un guvern minoritar. României îi trebuie o majoritate stabilă, care să asigure stabilitate și să înceapă un proces de reclădire a siguranței naționale, bazat nu pe iluzii, ci pe realism, pe patriotism, pe baze mai solide decât ce avem acum – o fabrică de iluzii de vândut OCDE ca să ne ia înăuntru.
Ilie Bolojan e un om onorabil. Dar, deși știe că în ultimii zece ani de guvernare liberală și pesedistă achizițiile preferențiale s-au dublat, de au ajuns din nou majoritatea, nu face nimic să schimbe acest lucru. Dimpotrivă, achiziționează arme prin SAFE, prin care generații viitoare sunt îndatorate fără ca să li se ceară acordul, în timp ce luptă cu deficitul bugetar. Așa cum generațiile actuale nu aud de la președinte sau guvern – sau de la o opoziție oportunistă – adevărul, și anume că viitorul este al armatei obligatorii. Așa stau lucururile în economia pretențioasă a conflictului din care am vrut să fim parte, pentru că ne-am declinat demult orice urmă de neutralitate, suntem angajați. Contribuția acestui guvern a fost de a numi miniștri ai apărării nuli, oameni pentru care niciun soldat și niciun civil nu și-ar da viața dacă ar fi chemați, cum au fost chemați ucrainenii – și pe bună dreptate.
Ar fi vreun pesedist mai bun ca dl. Bolojan? Evident, nu, deși au atâția colonei SRI! Ca să citez din exprimările dnei Vasilescu Manda, trebuie sânge în instalație, dar nu pentru ce crede ea. Pentru ca să construiești un sector de apărare performant, în care să ai încredere că nu trimiți un elicopter după un avion cu probleme și cad amândouă. Pentru ca să explici tinerilor că România poate avea nevoie de ei, ca și în Croația sau în Suedia, unde deja funcționează scheme de recrutare, pe moment voluntare, dar care vor deveni, în caz de conflict, obligatorii. PSD nu a făcut nimic să explice nimănui situația în care e țara. Și e la fel de partizan ca Bolojan. Un guvern de coaliție nu se face numind vicepremieri cu reforme despre care partenerii nu știu sau pe dna Dogioiu, reputată anti-PSD, purtător de cuvânt, decât dacă vrei să îl dai de pământ. Dacă ar veni dl. Grindeanu premier, presimt că am avea-o pe dna Zamfir sau, mai rău, pe Victor Ciutacu. Nu există, la partidele mari, înțelegerea faptului că o coaliție are nevoie de un șef de guvern, ca și de un responsabil cu comunicarea, care să fie neutri, responsabili doar cu păstrarea încrederii publicului, niște oameni care să se consulte permanent cu partenerii.
Problema dacă să îl păstrăm sau nu pe dl. Bolojan e, ca atare, falsă, iar președintele Nicușor Dan a înțeles foarte bine. României îi trebuie o majoritate largă, proeuropeană și realistă. Urgențele sunt stabilitatea și securitatea, iar pentru asta ne trebuie o majoritate solidă în Parlament, achiziții performante și o populație mai pregătită. Dacă lumea nu e convinsă de justețea cauzei noastre, dacă niciun român nu e pregătit să apere țara, nu mai cumpărați nici arme și ajutați-l pe Trump să facă pace cu Rusia! Ajunge cu luptatul pe la televizor! La fel, austeritatea e bună când e făcută just – să lași peste jumătate din contractele publice date pe preferințe, dar să tai de la gravide, e absurd. Tăierea pensiilor speciale la magistrați a fost posibilă că, până la urmă, PSD a colaborat. Această colaborare e esențială și pe viitor, cum e și cea cu părți din AUR care pot fi convinse să treacă în tabăra proeuropeană – că până acum nu sunt patrioți decât cu gura. Crizele în care lumea se reașează nu sunt cele în care România o să reușească mari reforme care nu i-au ieșit în timpuri mai bune, că prea multă lume se opune. Măcar să avem publicul de partea Europei, măcar să punem în fruntea apărării și serviciilor niște profesioniști și să încetăm cu amestecul serviciilor secrete în afaceri și politică, când au atâtea de făcut!
Sfatul meu, ca atare, e să stabilizați cu orice preț o majoritate proeuropeană și să adaptați programul ei pentru o lume în care nu ne mai putem baza pe iluzii. Țara are potențial – toți adolescenții din diaspora precară, care strigau la alegeri că vor Revoluție, nu au viitor în țările unde trăiesc. Armata poate fi o soluție pentru ei. România trebuie resocializată ca o țară a solidarității naționale, iar guvernarea, până la restructurări cantitative, să le facă pe cele calitative – nu a existat vreun mare efort vizibil sub acest guvern, cu Anastasiu, Moșteanu și compania. Ideea că un guvern minoritar va putea face mai mult ca unul majoritar, chiar unul cu un program mai puțin ambițios, e absurdă. Majoritatea parlamentară e ceea ce contează.
Bolojan merită mulțumiri pentru ce și cât a făcut în condiții grele și asigurarea că acesta nu e sfârșitul. România nu are oameni politici și administratori de calitate, deci timpul lui se va întoarce. Deocamdată însă, a păstra o majoritate și a evita melodrama- moțiuni și alte acte radicale- e esențial, ca și a găsi un stil de coaliție care să păstreze stabilitatea. Că intențiile nu ne duc în rai sau nu ne feresc de iad, ci doar realizările.
Suntem în 2026. Ai spune să lumea, conform predicțiilor din secolul XX, ar trebui să se preocupe doar de roboți, de spațiu și de extinderea vieții umane. Omenirea a supraviețuit unui virus nou, s-a creat tehnologie pentru vaccinuri anti cancer, oamenii bogați au deja navete spațiale, și cu toate acestea ne-am întors la dilema fundamentală a secolelor mai vechi: dacă problemele pot fi rezolvate sau nu fără violență. După războiul de la frontiera de Est a Europei dintre Rusia și Ucraina (sprijinită pe față de Occident) un conflict extins în Orientul Mijlociu opune Occidentul Iranului. Două fronturi, așadar, într-un conflict deja mondial, care implică trei continente.
Cum am ajuns aici și ce putem (și dacă) alege din aceste opțiuni fundamentale, pacea sau războiul? E tema cărții Război sau pace (Polirom, 2026) care adună experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Săptămânal, Alina Mungiu-Pippidi va răspunde la o întrebare, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții, într-un demers inițiat de Liternet.ro. (România Curată)
În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România (și contestat de biserică), Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.
