Republica Islamică Iran a țesut, din fonduri proprii, niște covorașe persane după fotografiile-portret ale foștilor președinți ai Națiunilor Unite (foto jos). Ele au fost înrămate frumos și pot fi admirate pe culoarul de intrare, după securitate în clădirea ONU din New York, unde le-am fotografiat în ziua de joi, 16 aprilie 2026.
Bănuiesc că dacă Iranul sau orice membru face un asemenea cadou, oricât de kitsch, organizația nu poate declina să le pună pe perete. Interpretez, ca atare, semnificația lor ca un omagiu bine primit al Iranului la adresa ONU, ceea ce e remarcabil având în vedere că Iranul, după căderea șahului, a denunțat Declarația Universală a Drepturilor Omului, instrument fundamental al ONU, pe motiv că reprezintă “o înțelegere seculară a tradiției iudeo-creștine”, care nu poate fi implementată de musulmani fără a intra în conflict cu legea sharia.
Dar astea sunt în trecut. Arabia Saudită, care a refuzat complet în 1948 să semneze Declarația Universală, explicând că e de fapt occidentală și că țările islamice au alte valori, e principală aliată a SUA în Orientul Mijlociu. La fel sultanatul din Oman, unde femeile nu au voie neînsoțite pe stradă. În sondajul global al Valorilor Umane (WVS), multe țări arabe se deosebesc net de restul lumii într-o singură chestiune: că femeile ar fi egale cu bărbații. Asta nu înseamnă că multe din ele nu se străduie să pară integrate și, în pliantele din biblioteca ONU, găsești multe din ele parte a inițiativelor de a avea “paritate de gen” în adunări parlamentare. Nu le costă mare lucru, dat fiind că parlamentele în multe din aceste țări sunt de formă, ele fiind conduse de dictatori militari, monarhii neconstituționale sau — cazul Iranului — teocrații. Chiar în unele care sunt democrații — cazul Indoneziei — se reintroduc zilele astea legi prin care se criminalizează sexul în afara căsătoriei sau din astea.
ONU are nevoie de țările islamice, altfel unde ar fi universalismul din Declarația Universală? Și închide ochii. Și, mai practic, are nevoie de toată lumea, că la un conflict, și menirea de bază a organizației a fost și rămâne pacea, trebuie să poți vorbi cu toată lumea. Ca atare, dușmanul pe bază zilele astea este Donald Trump, principalul denunțător al ONU, acuzat că încearcă să creeze o organizație paralelă, un club în care accesul e scump (România a răspuns invitației doar ca observator). Președintele Trump a tăiat banii ONU, a retras SUA din multe agenții ONU, ceea ce a dus la închiderea multor programe și concedierea a procente semnificative din personal. Trump și ai săi consideră că instituțiile multilaterale au fost capturate de cei răi demult. Cum altfel se pot explica voturile? Din 2015 până în 2024, Adunarea Generală a ONU a adoptat 173 de rezoluții împotriva Israelului și 80 împotriva altor țări (Baza de date UN Watch). Din 2006, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat 112 rezoluții împotriva Israelului, 45 împotriva Siriei, 16 împotriva Iranului, 11 împotriva Rusiei și 4 împotriva Venezuelei.
Oricum ai privi voturile astea, nu sună echilibrat și nici întâmplător. Israelul e o democrație. Nu e condusă actualmente de mari democrați, dar pentru Donald Trump, care a declarat recent că doar Israelul (și parțial UAE și Arabia Saudită) sunt parteneri strategici pentru el, nu există nuanțe. Urmările regimului Trump se simt la ONU (în decembrie anul trecut, mergeam prin birouri goale — mulți oameni cu care cooperam în diverse agenții se pensionau anticipat sau se retrăgeau din cauza lipsei de fonduri). China de multe ori umple golurile de finanțare. Sau Azerbaidjanul – țâri care nu sunt democrații, dar capătă astfel influență globală. Zilele astea, când e adunare generală, pe lângă care se reunesc comitetele noastre de experți, securitatea e de nivelul maxim. Nu există nimeni care să nu simtă că e război: poate doar gărzile vesele fotografiate de mine care fac turul pajiștii cu câinii de pază pe lângă enorma statuie în care Sfântul Gheorghe iarăși omoară balaurul (foto jos).
Va reuși Donald Trump să încheie conflictele din Estul Europei și Orientul Mijlociu fără să ceară ajutorul ONU?
În „Război sau pace” discut unilateralismul american și ideea kissingeriană că recalibrarea unui echilibru strategic global între mai mulți poli de putere (mai ales China) nu poate fi evitată. Ceea ce face Donald Trump, oricât am vrea victoria lui în Iran (că nu pot ține partea unui regim care discriminează femeile), va opri decăderea americană și va recunoaște că fără multilateralism nu putem guverna lumea, sau o va adânci și mai mult? Despre asta, și cum a rămas România fără partenerul ei strategic, data viitoare.
Suntem în 2026. Ai spune să lumea, conform predicțiilor din secolul XX, ar trebui să se preocupe doar de roboți, de spațiu și de extinderea vieții umane. Omenirea a supraviețuit unui virus nou, s-a creat tehnologie pentru vaccinuri anti cancer, oamenii bogați au deja navete spațiale, și cu toate acestea ne-am întors la dilema fundamentală a secolelor mai vechi: dacă problemele pot fi rezolvate sau nu fără violență. După războiul de la frontiera de Est a Europei dintre Rusia și Ucraina (sprijinită pe față de Occident) un conflict extins în Orientul Mijlociu opune Occidentul Iranului. Două fronturi, așadar, într-un conflict deja mondial, care implică trei continente.
Cum am ajuns aici și ce putem (și dacă) alege din aceste opțiuni fundamentale, pacea sau războiul? E tema cărții Război sau pace (Polirom, 2026) care adună experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Săptămânal, Alina Mungiu-Pippidi va răspunde la o întrebare, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții, într-un demers inițiat de Liternet.ro. (România Curată)
În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România (și contestat de biserică), Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.
