Se împlinesc 20 de ani luna asta de la publicarea Contractului cu clasa politică scris de mine, după asumarea sa de către Convenția Democratică la propunerea Alianței Civice. Era tot cu câteva săptămâni înainte de alegeri, numai că atunci încă nu câștigase niciodată opoziția din România, deci eram cu toții sub apăsarea acestei neîmpliniri istorice. Prima alternanță de putere e și primul pas de la democrația electorală la democrația consolidată: a doua alternanță, care a venit în anul 2000, e cea care pecetluiește această realizare. Problema e că nu știi niciodată înainte de a se întâmpla – nu există nicio certitudine. Eram toți stresați și așteptam să vedem dacă vom emigra sau vom câștiga. Asta era alegerea, după ce opoziția pierduse în 1990 și 1992.
Manifestul scris de mine avea deci un triplu scop. Unu, în sine, și o să arăt imediat ce s-a realizat și ce nu s-a realizat de acolo. Doi, ca angajament al celor pe care societatea civilă de atunci, condusă de Alianța Civică, îi aducea la putere, deoarece ei erau deja în Parlament și se vedea tendința de a imita unele din manifestările feseniste contra cărora luptam. Trei, ca instrument electoral, pentru a arăta electoratului, care deja începuse să se supere pe ciocoismul găștii lui Iliescu, că există un partid Altfel (o mare alianță, mai exact). Dacă nu mă înșel, PD nu și-a asumat niciodată acest manifest. Numai PNL, PNȚcd și ceilalți din CDR au făcut acest lucru. Tot ei au și decontat neîmplinirile la alegerile din anul 2000, după ce manifestul a fost extraordinar primit de presa, chiar mai degrabă fesenistă, cum era Adevărul, care l-a spus pe pagina 1, doar pentru a ataca CDR cu el în anul 2000, că nu s-au ținut de cuvânt.
Manifestul avea zece puncte. Nu o să le discut aici decât pe cele esențiale.
Se propunea renunțarea la imunitatea parlamentară și ministerială și lichidarea culturii de impunitate aferente. Începând cu anul 2000, acestea au fost treptat lichidate, nominal integral, în practică însă persistând diferite avize, pentru urmărire penală sau trimitere în judecată, precum cel al lui Oprea. La data la care scriu acest rânduri România are cei mai mulți parlamentari și miniștri trimiși în judecată din Europa, cu toate că de câteva ori parlamentarii au protejat unele persoane, gen Ecaterina Andronescu sau Varujan Vosganian. Lui Oprea i s-a ridicat imunitatea în dosarul inițiat de România Curată, nu și în cel de omor. Șerban Niculae a argumentat că omorul nici nu intră în atribuțiile DNA. Oprea a pierdut totul și e deja trimis în judecată.
Se propunea introducerea unei forme de monitorizare a averilor și profitului necuvenit de pe urma funcției. Și acest lucru s-a realizat după anul 2000 în principiu, Coaliția pentru un Parlament Curat a folosit în 2004 declarațiile de avere și interese în formă redusă, cum erau atunci, după 2005 declarația de avere mai completă la fiecare alegeri, și, odată cu crearea ANI doi ani mai tîrziu a început un control mai sistematic. Tot presa și societatea civilă au avut însă principalele succese, de exemplu în cazul Elenei Udrea la care au găsit un ”împrumut” suspect, mai târziu acuzat de DNA ca fiind mită, pus naiv chiar în declarația de avere. Și aici progresul e foarte mare, fără a putea spune încă că ar fi scăzut comportamentul profitor al politicienilor față de cei din 1996. Costul e însă mult mai mare.
Se propunea desființarea RAAPPS și privatizarea caselor din fosta gospodărie de partid. 20 de ani mai târziu și după mulți demnitari prin case RAAPPS, s-au privatizat doar câteva, regia are pierderi și continuă să fie susținută de toate guvernele, că toate au miniștri care preferă să fie chiriași RAAPPS față de a închiria de pe piață. Regia are multe procese ca să elibereze case ocupate de generații de profitori – dacă le vindea cu ei cu tot erau demult evacuați. RAAPPS a supraviețuit ca simbol al culturii de privilegiu prin complicitatea tuturor guvernelor.
Se propunea nominalizarea votului în Parlament, astfel încît alegătorul să știe care sunt pozițiile parlamentarului său pe voturi importante și să poată fi arhivate și studiate. Nu s-a realizat nici până astăzi.
Se propunea schimbarea listei închise de partid (ordine prestabilită) cu una deschisă (alegătorii să poată schimba ordinea candidaților în funcție de preferințe), și în general un sistem de vot în care să poți alege și penaliza o persoană, mai degrabă decât o listă. Nu s-a realizat decât un sistem uninominal în care tot partidul a decis cine candidează unde și care a fost abandonat după ce a generat diferite anomalii, de exemplu candidatul de pe locul doi a câștigat circumscripția. S-a revenit în prezent la lista închisă.
Se propunea reforma statului, constând într-un sistem de intrare și avansare pe merit, transparența informației, consultare și o separare a funcțiilor politice de cele administrative. Deși legal s-a realizat de mai multe ori, și azi ministrul Educației plătește cu un kompromat la adresa sa faptul că e vrut să angajeze concursuri pentru directori de școală independenți politic. Transparența a crescut în urma adoptării unei legi bune (544) și a multelor procese în numele ei, multe făcute de SAR, dar politizarea și lipsa de competență nu au fost niciodată mai mari în sectorul public.
Se propunea crearea unei arhive a fostei securități și eliminarea din viața publică a celor care au colaborat cu Securitatea. A rezultat CNSAS, la început fără arhivă, pe urmă cu arhive parțiale. Tot serviciile au rămas cu dosarele și le-au manipulat cum au dorit. Am făcut o cerere legală despre Marian Munteanu în mai 2016, la care nu am primit răspuns nici acum, deși dosarul a fost scurs în presă, iar Munteanu e discutat de peste 20 de ani. Mircea Dumitru a fost calomniat, iar CNSAS a răspuns că i-a dat un aviz că nu e informator, dar nu-l menține și ne va spune mai tîrziu, după ce îi verifică pe toți membrii guvernului, probabil pe timpul următorului guvern, cum stau lucrurile. Nimeni nu a fost eliminat în acești douăzeci de ani din politică datorită colaborării cu Securitatea, oricum nimeni din Securitate, care s-a reorganizat, s-a epurat și s-a rafinat, pentru a ajunge la situația poetic definită de un băiat numit Marius Bostan care a fost ministrul comunicațiilor doar cît să se pună pe țeavă o finanțare din fonduri europene pentru un program SRI care adună datele noastre de la Casa de Asigurări de Sănătate și BNR, ca ”o diferență fundamentală între serviciile de acum și securiștii dinainte de 89, sau cei ai lui Iliescu”.
Președinta Alianței Civice din 1996, Ana Blandiana s-a retras în mare măsură din viața politică după anul 2000 și eșecul guvernării CDR, ocupîndu-se de memorialul de la Sighet al rezistenței anticomuniste.
O să vă las pe dvs să decideți dacă e cazul să mă retrag, la rândul meu, din cauză că s-au realizat prea multe, sau prea puține, din acest program. Sentimentul meu la ora asta e că douăzeci de ani îmi cam ajung, indiferent dacă privesc partea plină sau cea goală a paharului.
ce s-a intamplat cu usr de v-ati retras sprijinul constant pana acum 10 zile ?
As vrea sa comentez numai punctul cu “eliminarea din viata publica a persoanelor care au colaborat cu securitatea”. Din nefericire, aceasta prevedere din Contract a fost folosita, dupa transformarea ei in lege, intr-un veritabil instrument de rafuiala politica. Tot ceea ce a facut a fost sa scoata din viata publica unele persoane despre care cu greu ai fi putut sa spui ca, prin colaborarea cu Securitatea, au facut un rau cuiva (pentru ca abia daca acea colaborare a produs, a avut consecinte, a cauzat durere, etc. putem sa spunem ca e condamnabila). Am meditat un pic pe tema asta, de-a lungul anilor de dupa ’89. Problema nu e la colaboratori. Multi dintre ei au fost voluntari, asa cum vedem si acum avalansa de voluntari pentru partide, functii, slujbe platite degeaba la stat. Altii insa au fost fortati intr-un fel sau altul. Unii santajati, altii amenintati ca vor fi din nou bagati la puscarie, altii pur si simplu mintiti ca activitatea lor nu va face rau nimanui. Cred ca aceasta condamnare a colaboratorilor nu face altceva decat sa abata atentia de la esential: partidul comunist prin liderii lui si securistii angajati in Securitate cu carte de munca! Tema colaboratorilor le-a servit asa de bine incat nici pana astazi nu se vorbeste despre raspunderea lor directa in formarea si functionarea acelui sistem opresiv. Blamul s-a aruncat pe colaboratori, pe acarul Paun, pe femeia de serviciu. “Stapanii inelelor” stau linistiti, iau pensii babane de la “democrati”, ba mai mult sunt si stimati pentru ca, bineinteles, ei mergeau acolo la serviciu.
“Securiștii lui Iliescu” e o intoxicare(exagerare) pe care d. Bostan poate chiar o crede. Asta, când nu ni se prezintă albul ca negru și viceversa. Răspunsul la întrebarea pe care ne-o ridicați tot dumneavoastră îl veți da. Soluții radicale există, desigur; de pildă, vă asumați o candidatură independentă la locale în Berlin.
E adevarat ca 20 de ani in viata unui om inseamna mult dar in viata unei tari, sunt doar o microsecunda. Bilantul pe care il faceti e potrivt la acest timp si arata unde trebuie concentrate eforturile de acum incolo. Desigur, decizia de a continua lupta cu coruptia sau nu e personala, dar din partea noastra, a societatii civile, ar fi o pierdere uriasa sa va retrageti. Daca totusi acest gand va trece prin minte, speram sa gasiti si sa formati persoana care sa va inlocuiasca cu tot atata energie, dedicatie si succes.
Articol interesant, ca de obicei. O sa comentez asupra punctului legat de votul pe liste. Din cate inteleg, AMP nu agreeaza sistemele (uninominal sau pe lista) unde partidul are ultimul cuvant in legatura cu cine candideaza. Ma intreb cum ar putea arata un sistem unde asta nu e adevarat. Pana la urma, nu poti impiedica oamenii sa se asocieze, iar puterea partidelor vine exact din asociere (mutualizarea resurselor de campanie, acces la bani adusi de unii mai putin respectabili, etc.). Candidaturile independente exista, dar cati candidati reusesc sa faca o cariera independenta ? Au fost cativa primari care au reusit, dar la nivel national e greu.
In alta ordine de idei, un astfel de sistem “atomizat” favorizeaza o evolutie mai rapida (a gresit candidatul, gata cu el). Insa are si side-effectul de a ascunde asocierile profunde ale candidatilor. Pana la urma, daca un politician este in PSD sau in PNL cam stii sa-l evaluezi, stii ce poate face partidul, etc. Problema cu oamenii noi este ca e greu sa-i evaluezi. De exemplu, pentru Nicusor Dan si USB/USR asta e un obstacol de surmontat. Partidele sunt memoria sistemului politic, ce ajuta la clasificare. Am vazut ieri o propunere a lui F. Hollande de a limita numarul de mandate parlamentare la 3 pentru o persoana. Eu nu cred ca e un lucru bun pentru ca efectul este exact acela de a sterge memoria. Iar intr-un sistem reprezentativ memoria este singurul argument serios de alegere, in conditiile in care politicienii din toate tarile occidentale au uitat ce e responsabilitatea.
Nu cred ca ar trebui sa va retrageti din “lupta” acum. Ceea ce faceti Dvs. misca lucrurile inainte. Sper sa gasiti o cale de a va “extrage” energia chiar din aceasta “lupta”..