Imaginea surprinde râul Nistru (Dniester), ultima frontieră a Europei. În epoca romană, barbarii care traversau acest râu erau pasibili de pedeapsa cu moartea.
Pe măsură ce eforturile de soluționare a conflictului se mută de pe câmpul de luptă în arena diplomatică, un lucru ar trebui să fie evident: ceea ce se negociază, în ultimă instanță, nu este doar viitorul Ucrainei, ci și viitoarea frontieră dintre Europa și Rusia.
Discuțiile recente de la Abu Dhabi ne reamintesc că diplomația a revenit, în sfârșit, pe agenda internațională. Indiferent de opiniile privind abordarea administrației Trump, realismului politic trebuie să i se recunoască meritul de a fi deplasat centrul dezbaterii de la întrebarea cum poate fi susținut în continuare războiul la cea privind modalitățile prin care acesta poate fi încheiat. Simplul fapt că au loc negocieri și că Europa este luată în considerare ca participant reprezintă o schimbare importantă.
Realiștii au dreptate atunci când susțin că marile puteri vor avea un cuvânt decisiv de spus în privința momentului în care se va încheia războiul. Însă Europa are un rol indispensabil în stabilirea modului în care acesta se va încheia și a felului în care va fi gestionată pacea.
Timp de secole, Europa de Est a cunoscut rareori frontiere care să fie, în același timp, stabile și percepute ca fiind echitabile. De la granițele marilor imperii până la destrămarea Uniunii Sovietice, frontierele contestate au continuat să alimenteze nemulțumiri istorice, tendințe revizioniste și noi conflicte. Pentru ca pacea să fie durabilă, simpla trasare a unei noi linii pe hartă nu va fi suficientă.
Aici intervine contribuția distinctă pe care Uniunea Europeană o poate aduce.
Proiectul european a reușit nu pentru că a eliminat frontierele, ci pentru că, prin cooperare, integrare economică, garanții juridice, protecția minorităților și respectarea drepturilor omului, le-a redus treptat relevanța. Cea mai mare realizare a Europei a fost transformarea frontierelor din linii de confruntare în spații de întâlnire și cooperare.
Prin urmare, un acord de pace durabil între Ucraina și Rusia trebuie să însemne mai mult decât delimitări teritoriale și garanții de securitate. Acesta trebuie să abordeze drepturile minorităților, situația deținuților politici și a prizonierilor de război, protecția populațiilor strămutate, cooperarea transfrontalieră și instituirea unor mecanisme de prevenire a viitoarelor conflicte. Tocmai în aceste domenii Europa a acumulat o experiență fără egal.
Cu alte cuvinte, Europa merită un loc la masa negocierilor nu doar pentru că va trebui să trăiască cu consecințele acordului de pace, ci și pentru că are o contribuție esențială de adus la construirea acestuia.
Lecția Actului Final de la Helsinki din 1975 rămâne cât se poate de relevantă și astăzi: pacea durabilă nu se obține doar prin stabilirea și recunoașterea frontierelor. Ea devine posibilă atunci când statele, popoarele și minoritățile beneficiază de un cadru care le permite să conviețuiască și să interacționeze dincolo de aceste granițe, fără a le percepe ca pe o amenințare.
Dacă din această tragedie urmează să se contureze o nouă arhitectură de securitate europeană, Europa trebuie să contribuie la transformarea frontierei dintre Rusia și Uniunea Europeană într-o graniță care să fie nu doar acceptată, ci care, în cele din urmă, să conteze tot mai puțin ca linie de separație.
Aceasta este, până la urmă, ceea ce Europa știe să facă cel mai bine.
