Cum sărbătoresc sârbii, croații, bosniacii, macedonenii ziua fostei Iugoslavii. Și de ce asta nu e un lucru rău.
Am petrecut câteva zile la Belgrad, în săptămâna care a trecut, la întâlnirea ziariștilor care au fost bursieri ai Balkan Investigative Reporting Network. Pentru cine nu știe, eu am trăit această experiență în 2011, iar rezultatul muncii din anul ăla poate fi citit aici. Anual, zece ziariști din Balcani (de anul ăsta au introdus și Grecia pe lângă Serbia, Croația, Macedonia, Muntenegru, Kosovo, Bosnia, Albania, România, Bulgaria) primesc bani și training de la un editor de limbă engleză, ca să documenteze și să scrie despre un subiect cu care a concurat pentru obținerea bursei cu câteva zeci, uneori chiar sute de alți ziariști.
Competiție strânsă, pentru că pe piața media este, mai ales în ultimii ani, foarte greu să faci rost de finanțare pentru subiecte ce necesită documentare și scriere minuțioasă. În plus, scopul demersului (inițiat acum opt ani de sârbi) e să promoveze investigațiile sau reportajele transfrontaliere, pentru că majoritatea subiectelor au la bază probleme sociale sau politice similare în multe țări din Europa. Și chiar dacă nu sunt similare, întotdeauna e bine să mai vezi și cum fac alții, comparativ cu tine. Dar, în mare avem aceleași probleme cu corupția, cu politica, cu educația, cu legislația deficitară, cu formele fără fond, cu copiii cu handicap, cu pușcăriașii, cu prostituția, cu adopțiile, cu mamele care-și vând copiii, cu discriminarea, cu afacerile bisericii în cârdășie cu politicienii și în final chiar noi, ziariștii, avem aceleași angoase și dileme profesionale, suntem afectați de criză și de scăderea finanțării și implicit a nivelului profesional al breslei.
Suntem atât de similari că la masa de final, în capul căreia se așezase întâmplător un cetățean german (dintre finanțatorii bursei), am ajuns să facem glume, că mai bine am fi o singură țară, dacă tot aveam aceleași probleme, și să ne alegem un președinte neamț care să ni le rezolve. Aluzia era străvezie ;) Din capul mesei a venit un răspuns la care nu ne așteptam: lăsați-i pe nemți, nu mai aveți atâtea așteptări, că abia au grijă de ei!
Valoarea unei caschete de căpitan
Un lucru pe care l-am observat de fiecare dată când m-am întâlnit cu „comunitatea” asta a foștilor bursieri (deja am ajuns 80 în al optulea an de existență a burselor) a fost că între noi, cei mai asemănători sunt, firește, cei din fostele republici iugoslave. Aproape fiecare dintre bursierii din Serbia, Croația, Macedonia, Bosnia, Kosovo, Muntenegru are în familie sau printre prieteni povești triste din războiul care, acum 20 de ani, i-a împărțit în state independente. Cei din ultimele generații de bursieri sunt tot mai tineri, nu au apucat să fie măcar „pionieri” ai lui Tito, dar chiar și așa, când bei aceeași țuică la masă, imposibil să nu cânți și aceleași melodii.
Așa se face că în 29 noiembrie, fosta zi națională a Iugoslaviei – eliberarea de sub jugul fascist, gen – 70 de ani mai târziu, pe un vaporaș de croazieră, la confluența dintre Sava și Dunăre, la poalele cetății Belgradului, o gașcă de ziariști din toate țările astea care cândva au format republica lui Tito s-au trezit că dansau și cântau la unison versurile melodiilor din fostul stat comunist. Noi ceilalți din blocul comunist ne uitam la ei și nu pricepeam nimic: de ce s-au mai omorât între ei oamenii ăștia dacă vorbesc aceeași limbă, mănâncă aceiași mititei numiți cevapcici și zacuscă numită ajvar, doar ca să fie acum 6 republici „independente” și să se străduiască, pe rând, să intre în UE?
Mai devreme, câțiva dintre ei se duseseră în cetatea Belgradului ca să-i cumpere un cadou de mulțumire editorului scoțian. S-au gândit să fie o șapcă de căpitan, și tot ce au găsit a fost una militară, pe care cei mai bătrâni, când au venit cu ea pe vapor la petrecere, au înghețat văzând-o: asta e șapca lui Ratko Mladić, fostul șef al armatei sârbe, acuzat de crime de război.
Când și-au dat seama de gafă era prea târziu, vaporul plecase de la țărm, așa că trebuia să facă rost de alt cadou pentru editor în timpul petrecerii. Au negociat cu căpitanul vasului, un bătrânel simpatic care a acceptat să le vândă cascheta lui (că avea două) și după ce petrecerea ar fi trebuit să se încheie, de dragul nostru și în onoarea fostei patrii, ne-a mai pus și niște manele locale (turbo folk). Că tot era 29 noiembrie ;)
Probabil cea mai importantă realizare a burselor ăstora este că odată cu materialul jurnalistic care iese din ele ne învață și pe noi ceea ce ar fi trebuit să știm deja. Că nu suntem deloc diferiți ca oameni, chiar dacă eventual avem etnii sau naționalități diferite. Iar naționalitatea, am văzut ieri seară, se poate sărbători, nostalgic, chiar și după ce ea nu mai există ca formă artificială de stat.
În cazul nostru, avem norocul să nu fi trecut printr-un război ca al iugoslavilor, și suntem cu câțiva ani înaintea lor deja în UE. Faptul că tocmai ne-am ales un președinte dintr-o minoritate poate că spune mai multe despre evoluția noastră ca națiune decât o defilare pompoasă pe sub arcul de triumf. Poate că asta ar trebui să sărbătorim de ziua națională, cât de mult am evoluat împreună și nu cât de bine au știu să tragă cu tunul, acum o sută de ani, niște strămoși. Le mulțumim, dar trebuie să mai punem și ceva de la noi, nu?
La mulți ani!
*Poza e făcută în fosta zi națională a Iugoslaviei, în centrul Belgradului
sursa: Dollo.ro
