“Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.”
Constituția României, art. 22, alin. (1)
“Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”
Constituția României, art. 47, alin (1)
“Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale”
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 34 (3)
În România de astăzi, unele instituții nu mai garantează nimic în afară de indiferență față de grupurile vulnerabile, stigmatizare legitimată de naționalism exacerbat sau de elitism miop, rasism structural, acutizarea marginalizării și soluții superficiale prin alimentarea unor dependențe care agravează problemele de locuire. Gravitatea acestui context este completată de opinia publică generalizată care ignoră drepturile omului în favoarea blamării și marginalizării grupurilor vulnerabile, articulând mesajul promovat și de mass-media: Sunteți evacuați pentru că meritați!
S-a întâmplat ca anul acesta, evacuările de pe Strada Vulturilor 50 să se suprapună cu perioada campaniei electorale pentru alegerea președintelui României. În ciuda gravității condițiilor în care cele 100 de persoane trăiesc în stradă de peste două luni, așteptarea firească a fost ca acest incident să atragă atenția candidaților la președinție și să plaseze problema ignorată a evacuărilor forțate a comunităților de romi pe agenda publică. Astfel de situații, în care zeci de cetățeni români sunt evacuați forțat și ajung în stradă fără o alternativă, nu are însă un caracter de noutate, ci reprezintă mai curând norma unei stigmatizări continue și a unei indiferențe instituționale perpetue.
În virtutea unor repere electorale cinice, câteva caracteristici fundamentale te-au clasificat drept irelevant uman în campania electorală pentru scaunul de președinte al României: sărăcie extremă, apartenență la etnia romă, lipsa unui venit constant, dependență de ajutor social, nivel educațional redus. Devii parte dintr-o masă neglijabilă electoral, un non-subiect de dezbătut în timpul prezentării programului candidaților. Surpriza însă nu e bulversantă. Aceeași indiferență a persistat însă și în perioada ante-electorală: evacuările romilor din Eforie Sud (vezi aici), strada Sabinelor (cartier Uranus-Rahova), strada Coastei (Cluj), relocarea injustă a comunității din Baia Mare la Cuprom.
Unica declarație în legătură cu situația de pe Vulturilor a unui candidat a fost cea a lui Victor Ponta: “Cred că Negoiţă are responsabilitatea de a-şi trata cetăţenii cum spun şi eu: orice efort merită făcut pentru a da o şansă celor care au nevoie de ajutor.” (aici). Această afirmație însă denotă un grad ridicat de deresponsabilizare și tratarea superficială a unei probleme universale în România – dreptul la locuire pentru grupurile vulnerabile, și în special pentru comunitățile de romi. Strategia de minimalizare a problemei și de plasare a responsabilității strict în zona autorităților locale indică, din nou, dezinteresul față de dezvoltarea unor politici publice sustenabile și care răspund la nevoile comunităților marginalizate.
Fundația Policy Center for Roma and Minorities a sesizat iminența evacuării a aproximativ 156 de familii de pe Strada Iacob Andrei din cartierul Ferentari, unde locatarii au primit notificări privind această posibilitate încă din luna aprilie: “156 de familii din cele 18 blocuri de pe Strada Iacob Andrei au primit notificări de la firma SC Administrare Cazare Cantine Sa privind încetarea contractelor de închiriere, ceea ce forțează aproximativ 1000 de persoane care locuiesc în sărăcie extremă să ajungă în stradă. Întrucât firma se află într-un proces de reorganizare juridică, cele 150 de garsoniere și 6 apartamente cu 2 camere din Strada Iacob Andrei aflate în proprietatea societății falimentare ACC SA trebuie valorificate de către lichidator cât mai repede și la un preț cât mai bun (prețul mediu de 5000 Euro). Prețul real este însă unul social de amploare: sute de copii care nu mai pot merge la școală, sute de persoane care nu mai pot merge la serviciu pentru a supraviețui, sute de persoane în stradă expuse la riscul îmbolnăvirii.” (aici)
Dovada că spirala evacuărilor forțate se acutizează este documentarea în timp real realizată de Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire. Cea mai recentă evacuare este cea de pe strada C.F. Robescu unde o altă familie cu bolnavi și copii minori din Sectorul 3 nu are altă opțiune de locuire decât strada (aici).
Provocarea pentru întreaga societate civilă din România în acest moment este de a aduce problema dreptului la locuire cât mai sus pe agenda publică în noua guvernare. În lipsa unui număr suficient de locuințe sociale, situația familiilor aflate în stradă este foarte incertă și soluțiile sunt foarte restrictive. Merită însă explorate variante precum reutilizarea bunurilor imobile confiscate din infracțiuni (campanie coordonată de Centrul pentru Resurse Juridice) prin care autoritățile locale pot solicita imobile confiscate pe care le pot transforma în locuințe sociale.
Reiterăm nevoia de implicare a autorităților publice locale și centrale în identificarea unor soluții naționale traduse în politici publice coerente și eficiente pe tema dreptului la locuire care să evite abuzul grupurilor vulnerabile și acutizarea marginalizării.
***
*Raluca Negulescu este director executiv la Policy Center for Roma and Minorities
Cetatenii sînt cei care au nevoie de imunitate in fața agresiunilor autoritare ale… autoritatilor (sic). Cine le-o va asigura la un nivel rezonabil si cind?
Oare admitem si cealalta parte de adevar? Ca familiile evacuate chiar nu sunt cetateni model?
Va pot prezenta cateva cazuri, documentate in toata regula – unde imobile reabilitate cu scop de a oferi locuinte acestei categorii de cetateni, in cadrul diverselor programe de incluziune sociala – au ajuns sa arate in ultimul hal in scurt timp?
De obicei procedeul merge asa:
1. Vaaaaaaai nu avem case. Vin ONG-uri, vin reporteri, mare tam-tam.
2. La un moment dat, se mai gaseste cineva cu surse de finantare si se creaza conditii pentru construirea sau reabilitarea unei cladiri.
3. Se preda cladirea, iarasi reporteri, iarasi ONG-uri care se felicita reciproc, ca uite ce chestie mare am facut!
4. Trec maxim doi ani, cladirea ajunge in ultimul hal, utilitatile nu sunt platite, scandal dupa scandal, politia nu mai merge acolo, la un moment dat se ajunge in sala de judecata si la evacuare.
5. Trecem inapoi la punctul 1.
Doamna Negulescu, eu lucrez de aprox. 10 ani cu diverse ONG-uri care incearca sa faca minuni printre romi. Si nu sunt programe de fumat bani europeni, multe sunt cu fundraising exclusiv local. Si tot incercam, repetam reteta, sperand ca la un moment dat se intampla minunea si vor realiza oamenii ca nu mai tine figura “nu am casa, imi dai tu?”. Am incercat sa rezolvam problema in stil cadou: na casa, ia vedem ce faci cu ea. Nu a tinut. Am incercat in stilul ceva pentru ceva: uite tu te angajezi, copilul la scoala, ai niste rate modice lunar, sa simti ca ai lucrat pentru ce ai, poate asa nu il distrugi. Nu a tinut nici asa.
Ii vezi direct din procesul de selectie. Vine familia, au vai, ioi, ce buni suntem noi, doar ca nu avem noroc. Bine. Ii explici: dragii mei, uite, ce putem face pentru voi, dar sunt niste conditii: loc de munca, scoala, etc. Si urmeaza schimbarea la fata: pai noi am crezut ca primim casa numai asa, ca suntem defavoritati, asupriti si sclavii omului alb. Cand aud de munca si de scoala, adio!
Ce tine cu categoria asta sociala? Aveti voi idei de real world? Ca eu am ajuns in situatia in care atunci cand mai apare cate un ONG din strainezia, care viseaza sa rezolve problema romilor, deja ii intreb – au bani de aruncat? Deocamdata tot ce vad sunt gramada de bani aruncati si repetarea la infinit a punctelor 1-5.
E frumos sa comentam pe marginea unui citat din constitutie si sa lamentam asupra starii jalnice a societatii. Din pacate asta inca nu rezolva nici o problema.