S.O.S.Bucuresti. Se cauta o insula

Mare pacoste, cîinii ăștia
comunitari! La TV numai de asta e vorba, adică se învinuiesc unii pe alții,
acuzațiile, cum se întîmplă, le repetă fiecare după cum am văzut în ajun un
post sau altul, ori, dacă am auzit diverse păreri, după cine ni s-a părut mai
înverșunat. Numai pe Ceaușescu, pînă acum, nu l-a găsit nimeni vinovat, deși
demolările din vechiul centru, care au făcut loc pentru Casa Poporului și
Victoria Socialismului, suprimînd căsuțele din care locuitorii s-au mutat la
bloc, au dat drumul în stradă unor cîini vagabonzi, ai căror urmași s-au
înmulțit peste măsură. Dar cine să-și mai aducă aminte!

Ar fi putut fi recomandat un
precedent care s-a petrecut nu departe de noi, peste două granițe, dar acum o
sută de ani. Situația la care mă gîndesc era la Istanbul la începutul veacului
trecut. Am recitit impresiile de călătorie ale bunicului meu despre cîinii fără
stăpîn de care era plină capitala de atunci a Turciei: ,,Urîte lighioane, suri,
galbeni, mai mult cu botul ascuțit, urechile mari și mișcările de lup, rîioși,
slăbănogi, cotonogiți fără voie de vreun om mai grăbit sau neștiutor, ei se
purică, se scarpină, își ling rănile de boală sau cele căpătate în lupta dintre
ei, ori adulmecă toate gunoaiele din colțuri și unghere, ori, în sfîrșit, dorm
scîrbos pe trotoar sau sub dînsul, ba pînă și în gropile din caldarîm, în
șiruri spurcate. Trăiesc, se înmulțesc, cresc, pier aici, sub ochii
tuturora…Ei dau vieții constantinopolitane întovărășirea lătrăturilor și urletelor,
a chelălăiturilor lor, cînd se iau la lupte strașnice între sine sau aleargă pe
urma vreunei trăsuri mai iuți”(N.Iorga, Prin
Bulgaria la Constantinopol, București, 1907, p.144). Această populație
canină nu era numai tolerată de primărie, fiindcă mînca orice murdărie, ajutînd
la curățirea străzilor, ci era chiar respectată, din scrupul religios, că
musulmanii hrăneau cîinii, ca pe păsări sau pisici, cu pîine, apă și chiar
carne, cînd n-o furau de pe tejghele. Ei se fereau de cartierele creștine, unde
erau otrăviți, dar în restul orașului, încă din secolul al XVI-lea, mii și mii
de cîini își împărțiseră teritoriul, izgonind orice intrus dintr-o bandă
adversă. Dacă se întindeau să doarmă în mijlocul drumului, trecătorii trebuiau
să-i ocolească. Mark Twain zice că a văzut trei javre tolănite care au lăsat să
treacă peste ele o turmă de oi (dar, știți, Mark Twain le cam înflorea…).
Primele tramvaie aveau un om însărcinat să deschidă calea cu ciomagul. Cine
umbla pe jos noaptea trebuia să aibă o bîtă și un felinar. Odată, un marinar
englez beat s-a culcat pe stradă și, a doua zi dimineața, nu mai rămăseseră din
el decît oasele. Chiar sultanul era neputincios să rezolve problema: în 1850 a
poruncit să fie adunați cîinii și transportați pe o insulă, în Marea de
Marmara, dar, față de protestele localnicilor, a fost silit să-i aducă înapoi.

A fost nevoie de o revoluție, cea a
Junilor Turci, ca să elibereze orașul de cîinii săi. În mai 1910 au fost
strînși la un loc și îmbarcați ca să fie deportați pe insula Sivriada, în fața
Istanbulului. Lăsați acolo să moară de foame. Urletele lor se auzeau peste mare
– nici după 50 de ani, bătrînii nu uitaseră acele nopți înfricoșătoare.
Supraviețuitorii s-au mîncat unii pe alții. Dar liniștea n-a durat prea mult,
se vede că mai scăpaseră niște căței, sau că au venit din împrejurimi. În 1913
străzile erau iarăși pline. Pînă astăzi, prezența cîinilor, cel puțin în
anumite cartiere, tulbură somnul oamenilor.

Există deci îndoieli că expulzarea sau
exterminarea ar fi o soluție. Și, pe urmă, unde avem noi o insulă ca să ținem
acolo cîinii, pînă la sfîrșitul de moarte bună sau de foame? Ar fi, poftim, pe
lacul Snagov: dacă turiștii vor să vadă mormîntul lui Țepeș, Dracula Island…
Că Insula Șerpilor nu mai e noastră, Ada Kaleh am scufundat-o, mai erau niște
lacuri bogate în pește, pe care le-am secat ca să cultivăm porumb, pe altele
le-am hidrocentralizat și nici nu cred că aveau măcar o insuliță. E prea mică
asta din lacul Herăstrău și prea aproape. Nu știu zău cum o s-o scoatem la
capăt.