De cîte ori n-am scris
despre casa asta! Astă seară m-am dus să o văd pentru ultima oară. Prin
Internet circulă de cîteva ore înştiinţarea trimisă de Nicuşor Dan, în numele
asociaţiei Salvaţi Bucureştiul, că mîine se demolează trei case de pe str.
Christian Tell, numerele 16 A şi B şi 18. Vor începe să huruie excavatoarele şi
bulldozerele. S-ar zice că trăim sub ameninţarea nimicirilor. Se dărîmă şi munţii,
se distrug şi casele… Încă din 2009 durează lupta în jurul acestor clădiri,
dintre care primele două au o incontestabilă valoare de monument istoric,
recunoscută printr-un studiu alcătuit de Ordinul Arhitecţilor din România. În
total sînt nouă, cele contra cărora se înverşunează marele proiect al firmei de
arhitectură Sorin Gabrea, fost arhitect-şef al Capitalei, toate în acelaşi
cartier dintre Piaţa Romană şi Piaţa Amzei. E adevărat că acolo este o zonă
protejată (PROTEJATĂ, da!). Nesocotirea unui regulament urbanistic fără
probleme a devenit obişnuită. Chemăm investitorul străin şi, cînd vine, vede
ocazia de a cumpăra, ca să o demoleze, casa veche în locul căreia se va ridica
un bloc de birouri, sau de locuinţe scumpe, sau un hotel.
Pe Christian Tell, la nr
16, se află o casă unică în Bucureşti ca armonie discretă a arhitecturii. A
construit-o în 1895 Oscar Benisch (1866-1925), fiu de arhitect şi el însuşi
arhitect, ale cărui rude aveau proprietăţi în preajmă, iar familia sub numele
căreia era cunoscută această vilă se numea Patzelt. La începutul secolului,
acolo locuia Alexandru I. Ghika (1862-1915), pictor, unul din sateliţii artei
franceze la noi. Prieten cu Toulouse-Lautrec, aşa spune legenda, pe care îmi
vine s-o cred, fiindcă erau de-o vîrstă,
amîndoi dintr-un mediu aristocratic, iar Ghika pare să fi căutat acelaşi gen de
subiecte. Fratele său Vladimir, care se convertise la catolicism şi trăia mai
mult în străinătate, a stat aici din 1902 pînă la începutul războiului, cînd a
plecat la Roma: beatificarea ar fi putut
da un argument de a salva casa.
Scriu şi mîine dimineaţă
au să se urce muncitorii pe acoperişul deja spintecat. A trecut vremea cînd mai
era o speranţă. Dar e timpul să fie puse unele întrebări. Nicuşor Dan vrea să ştie
dacă există autorizaţia de desfiinţare. Fără aprobarea Primarului General sau
chiar cu ea, lipseşte avizul primarului de la sectorul 1. Acesta este
obligatoriu. Domnul Andrei Chiliman merită felicitat că a refuzat să emită documentul indispensabil
(vorba vine! Uite că ăştia se pot dispensa). Proprietarul (cine este? Aş vrea şi
eu să ştiu) l-a dat în judecată pe primarul de sector că-l împiedică să-şi
fructifice proprietatea (demolînd şi reconstruind). Tribunalul i-a respins
cererea: Justiţia e cu noi, măcar cîteodată. Cel mai grav este că cererea Ordinului
Arhitecţilor de a se recunoaşte casa ca monument istoric a fost refuzată. De
cine? De Ministerul Culturii, reprezentat prin secretarul de stat Radu
Boroianu. Nu vi se pare că seamănă cu Roşia Montană? Aceeaşi e ţara, aceleaşi
sînt guvernul, procedeele şi, aş pune rămăşag, cauzele comportării autorităţilor,
în care se întrec laşitatea şi neghiobia.
Nicuşor Dan anunţă că
Salvaţi Bucureştiul va depune plîngere penală. Proprietarul, chiar Primarul
Oprescu, dacă a permis demolarea în lipsa semnăturii primarului de sector, şi
în orice caz S.S.Boroianu s-au făcut vinovaţi de o faptă penală. Mai e timp
astă seară să fie trimis un contra-ordin, ca să-şi evite un proces. Pot să-i
asigur că-l vor pierde (Justiţia e cu noi!). Dar pierderea noastră va fi mai
mare dacă se demolează casa. Un P.G. ori un S.S. se pot înlocui uşor. O
asemenea bijuterie de arhitectură, nu.
Obişnuiţi-vă cu ideea,
pînă se va prezenta cazul următor, care mă tem că e foarte aproape. Chiar peste
drum de această casă, la colţul din
stînga al aleii care duce spre Assumpţionişti şi Ambasada Franţei, se afla
liceul francez, care s-a mutat de curînd. Casa datează din 1895 şi a aparţinut
economistului P.S. Aurelian, fost academician şi prim-ministru. Acum e goală,
căci pentru liceul ,,Anna de Noailles’’ s-a construit un alt sediu. N-aş fi
crezut că-i poate da cuiva prin minte să o dărîme, însă pericolul există.
Eu mai sper să salvăm casa. Dacă nu, măcar să pedepsim
pe făptuitori.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de
Istorie a Universităţii din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei
Române. Textul reprezintă contribuţia sa săptămînală la
revista « Dilema ».
Ok, eu acum plec acolo, inteleg ca vine mai multa lume. E in spatele Pietei Amzei. Veniti citi mai multi, sa aparm casa de buldozere!
Dupa parerea mea, o cauza ,,invizibila” dar deloc de neglijat a esecului aproape total (si asta este) a societatii civile de a apara patrimoniul urbanistic este lipsa de cultura urbanistica a acesteia si o imagine confuza asupra a cum trebuie sa fie un spatiu urban modern. Sunt cu lectiile in urma si, desi cu bune intentii, lanseaza unele campanii total sterile (bazate pe stereotipuri ca respingerea ,,betonului, sticlei si cladirilor inalte”). Cu cit se mobilizeaza mai mult pe mize nerealiste mai confuze cu atiti isi consuma fortele care le-ar trebui pentru adevarate obiecte. De exemplu, a fost o lupta disperata de a respinge cladirea inalta de linga Catedrala Sf Iosif in timp ce cladiri cum ar fi cinematografele de linga Gambrinus cad pe jos.
Un public needucat e o prada usoara. Nu spun ca toti sunt asa, dar nu exista masa critica. Acum se culeg ,,roadele” esecurilor care vor fi in lant.