Norișori însoriți pe cer. Duminică la București, încă o după-amiază limpede și lină, cu străzile goale ca în copilăria mea. Cîți nu sînt pe drumul de întoarcere din ,,vichend” – în Bulgaria reședințele secundare poartă numele de vichendița – sînt adunați în Centrul Vechi, unde m-a adus plimbarea. Și ce fac ei acolo? Ça bouffe, se îndoapă.
Am intrat întîi în curtea Muzeului Municipal, unde e un fel de tîrg de antichități ca Tiergarten la Berlin, dar mult mai confuz și sărăcăcios. Cumperi scrumiere vechi. Cîte cărți s-or fi furat în cursul anilor de la Biblioteca Academiei? Aici am găsit una singură, zdrențuită, dar cu ștampilă. Bine, să trecem mai departe. La Muzeul Național de Istorie este o expoziție despre Războiul balcanic și pacea de la București, fiindcă s-au împlinit o sută de ani. Numai atît? Ce departe ni se pare vremea în care în țara asta domnea bătrînul Carol I iar primul său ministru se numea Titu Maiorescu ! Expoziția e foarte bine organizată didactic și nu duce lipsă de vizitatori, toți tineri, care citesc conștiincios explicațiile. Multe fotografii, mai ales generali, dar îl văd și pe bunicu-meu, simplu ostaș, însă nu ,,mobilizat”, cum scrie acolo, fiindcă, fiu de văduvă, nu făcuse armata, dar a plecat voluntar și însemnările lui din Bulgaria s-au tipărit în 1914. Liste: listele de soldați din satele noastre care au murit pe front, nu luptîndu-se pentru Silistra, ci de holeră; liste de delegații diplomatice, fiecare cu hotelul unde a fost găzduită (Venizelos la Capșa, Pașici la Athénée Palace). A fost un mare succes al României această pace care trebuia să țină o veșnicie, dar n-a durat decît trei ani.
Mergînd spre Piața Universității, pe lîngă fostul hotel Concordia, al unioniștilor care s-au hotărît acolo să-l aleagă pe Cuza, unde un balcon stă să cadă deasupra unei intrări, ajung la Bancă, în colțul căreia a apărut acum statuia lui Carada. Încă o operă a maestrului Bolborea, specializat în refacerea acestor monumente distruse de comuniști (tot de el Lascăr Catargiu!). Nu interesează pînă la urmă calitatea estetică, mai mult sau mai puțin reușită, bine că revin asemenea repere pentru refacerea unei memorii istorice care trebuie să fie parte integrantă din cultura politică, măcar în viitorul pe care-l dorim.
La statuile celelalte, din Piața Universității, aveam întîlnire cu manifestanții pentru Roșia Montană. Apropiindu-mă, n-am găsit decît jandarmi și m-am temut că nu a venit nimeni la ora fixată. De fapt, se mutaseră la fîntîni, după cum mi-au spus acei jandarmi, foarte supărați (ei, duminică, voiau și ei să stea acasă!). Manifestația ecologistă creștea repede: tineri cu steaguri tricolore și cu lozinci care mi-au plăcut. ,,Roșia Montană nu e de pomană” sau ,,Aurul pleacă, cianura rămîne” sînt numai două exemple. Am văzut, credeam eu, ce era de văzut și, oricum, erau destui ca să nu mai fie nevoie și de mine. Altfel, unde sînteți puțini, contați pe mine: mi-aduc aminte cu drag de domnul de la Baia de Aramă care, altădată, ieșise singur să manifesteze.
Pe drum spre casă, la colțul străzii Regale cu bulevardul Bălcescu, clădirea care se păstra de atîta timp în așteptarea restaurării – fusese chiar consolidată! – a dispărut în două zile. Păcat! Parcă văd iarăși un bloc anonim care-și va întinde cît mai sus gîtul lung. Biserica Boteanu este îmbrăcată în schele, acolo restaurarea progresează. Colțul de alături și blocul Lido sînt foarte bine. Mai încolo, alți jandarmi, persoane de ambe sexe bine îmbrăcate, instrumente muzicale scoase din cutii, pe o bancă doctorul Bălăceanu-Stolnici, această adunare fremătînd în jurul unei statui învelite în cearșaful reglementar: am înțeles că se pregătea inaugurarea încă unui monument. Mi s-a spus că va fi un bust al lui Enescu…
Seara abia începea cînd zarva de afară m-a scos pe terasă. Dacă nu știți, locuiesc pe bulevardul dintre Piața Romană și Piața Victoriei, așa că, după defilările de 1 Mai sau 23 August, am fost martorul venirii minerilor în 1990 și al multor demonstrații, dacă nu luam parte la ele de jos din stradă. Astăzi, prietenii mei care protestau contra exploatării Gold de la Roșia Montană erau mai numeroși ca oricînd: 2000 după aprecierea unor televiziuni ostile, în realitate cifra a fost cel puțin dublă. Urmăream la TV relatarea evenimentului, influențată evident de interese politice: pot declara că nici un post nu spunea adevărul. Îngrijorător, nu?
Andrei Pippidi este membru fondator al SAR, membru corespondent al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Textul de față este rubrica sa SOS București din această săptămînă din revista Dilema.












Ingrijoratoare mi se pare si reactia romanului de rand, fata de principiul de a demonstra, de a-ti sustine in public opiniile. Am vazut pe Facebook, de exemplu, reactii ale unor particulari, mult mai virulente decat ale oricarui oficial.
Esti sigur ca sunt particulari?