Retorul Crin Antonescu

Mă mir de fiecare dată cînd aud cum cineva elogiază harul oratoricesc al dlui Crin Antonescu. De curînd a făcut-o dl Cristian Tudor Popescu, dar nu e cel dintîi. Pare un fel de idee primită, pe care toată lumea o perpetuează fără a o pune sub interogaţie, ca un fel de dat al destinului.

E adevărat că rareori auzi în Parlamentul României un vorbitor atît de coerent, care să elaboreze fraze lungi, cu subiecte şi predicate, cu elemente de legătură bine puse şi care să se lege într-un ansamblu unitar, fără anacoluturi, dezacorduri şi fracturi logice. Ce-i drept, într-un parlament în care au evoluat oameni precum Gheorghe Becali, doamna “Ciocu’ Mic” (i-am uitat, din fericire, numele), senatorul poreclit “Bideu” (alt nume uitat), şi în care puţini oameni sînt în stare să ducă o idee pînă la capăt fără un camion de “ăăăăă”-uri, dl Antonescu este un Luceafăr al oratoriei.

Însă dacă încerci să afli şi conţinutul discursurilor dlui Antonescu, adică să afli ce spune acesta în frazele acelea frumoase, rostite cu atîta convingere şi eleganţă, s-ar putea să ai o surpriză. De obicei nu spune nimic. Adică nu chiar nimic: foloseşte stereotipuri discursive specifice politicului, cum ar fi democraţie, libertate, vocea poporului. Amestecă elemente personale (eu am fost aşa, eu am făcut aşa) cu fraze pompoase, divaghează, apoi revine la firul principal (aici se văd talentul şi bunul control al limbii române, pe care, evident, le are)… dar pînă la urmă nu spune nimic. Însă nu spune nimic cu un aer foarte important, cu aerul că afirmă nişte adevăruri capitale – ceea ce e adevărat, numai că sînt nişte adevăruri cunoscute sub numele de “truisme”. Spune lucruri pe care le ştiu toţi cu aerul că tocmai le-a descoperit şi le dezvăluie neiniţiaţilor ori celor mai săraci cu duhul. Dar nu veţi auzi nimic consistent, nici o idee autentică, nici o revelaţie… Cuvinte goale, ce din coadă au să sune. Şi sună, iar ascultătorii ascultă hipnotizaţi muzica vorbelor ce nu spun nimic.

Nu exagerez cînd vorbesc de muzica vorbelor şi de stereotipuri. O analiză aplicată a discursurilor dlui Antonescu ar decela destule artificii retorice folosite sistematic, aproape compulsiv, pentru a prelungi plăcerea cîntatului din vorbe. Unul din ele, cel mai uşor de remarcat, este “triada obsesivă”: de nenumărate ori – şi fără un folos evident pentru semnificaţia discursului – dl Antonescu triplează un anumit cuvînt. De obicei predicatul unei propoziţii: “partidul nostru nu a făcut, nu face şi nu va face compromisuri…”, “noi am fost, sîntem şi vom fi…”, “nu am vrut, nu vrem şi n-o să vrem” ş.a.m.d. Exemplele sînt imaginate, dar respectă modelul real.

Dlui Antonescu îi plac şi enumerările. Multe. Şi repetiţiile. “Nu există asta. Nu există aialaltă. Nu există nici măcar aia. Nu există…” O idee ce poate fi conţinută într-o propoziţie se înşiră într-un discurs lung cît o zi de post – e drept, într-o română corectă şi muzicală.

De aceea “Jos Băsescu!” a reprezentat pentru Crin Antonescu o şansă imensă: o idee mare, o idee pe care o putea susţine şi în jurul căreia îşi putea clădi floricelele retorice. Şi a făcut-o cu asupra de măsură. Mă întreb dacă va reuşi să mai găsească ceva – e plictisitor să vorbeşti ore în şir despre un lucru care se poate spune în două secunde şi explica în şaizeci.

Pentru o mai bună înţelegere a categoriei în care se plasează domnul Antonescu, o să apelez la un text faimos al criticului şi omului politic Titu Maiorescu, text publicat în 1902 sub titlul “Oratori, retori şi limbuţi”.

Spune Titu Maiorescu: “Atît oratorul, cît şi retorul şi limbutul au darul vorbirii, dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngîmfarea erudiţiei sau încîntarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi orcum. Pe orator îl stăpîneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mîncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – nici una”.

Dl Antonescu are o valoare trecătoare.

Perechea Domniei Sale din secolul al XIX-lea pare a fi un anume domn Nicolae Ionescu, tot parlamentar român, despre care Maiorescu scrie:

“D. Nicolae Ionescu era înzestrat în gradul cel mai mare cu darul vorbirii: ştia să vorbească şi îi plăcea să vorbească… Cum se năştea o discuţie, omul se simţea în elementul lui şi sălta în vorbă ca peştele în apă…

Unde începe enigma este cînd vrei să-ţi dai seama de înţelesul discursurilor sale, cînd afli că d. Nicolae Ionescu a trecut multă vreme de om politic serios şi că în acea primă epocă vorba sa în Parlament era ascultată pentru interesul discuţiei… Nici un discurs al d-lui Nicolae Ionescu, dar absolut nici unul, nu arată vreo consecvenţă a cugetării, nici unul nu cuprinde vreun raţionament admisibil, nici unul nu este menit să dovedească ceva…”

Cam aşa stau lucrurile cu discursurile dlui Antonescu. În lumea noastră politică născută din spuma activismului comunist, unde populismul şi demagogia sînt considerate calităţi, abilităţile discursive sînt o marfă rară. La fel, mediocritatea talk-show-urilor televizate, unde nici măcar moderatorii nu sînt în stare (şi nici nu vor) să construiască un dialog cu cap şi coadă, stimulează vulgaritatea, incoerenţa şi agresivitatea. Într-o astfel de lume apariţia unuia ca dl Antonescu este echivalentă cu venirea lui Făt-Frumos cu pergamentul Cunoaşterii în mînă.

În ţara orbilor chiorul e împărat. Iar aici chiorul nu e Traian Băsescu.