Poveste din suburbii

In companiile în care lucrează ocupă poziții de management. Sînt mai mereu contra-timp, se împart în responsabilitățile de la muncă și cele de acasă, între copii și delegații. Au stat cu chirie de la primul salariu sau poate într-un apartament micuț din oraș, cumpărat cînd s-au căsătorit. Pe vremea cînd economia duduia, băncile dădeau credite și toți sufereau de sindromul bunăstării financiare, au decis să dea apartamentele lor de 50-60 de metri pătrați pe o casă în zona metropolitană, cu puțin teren și loc de parcare. E portretul unora din clasa de mijloc.

Pe măsură ce casa se înălță, entuziasmul lor se amplifica. Și-i imaginau deja pe cei mici zburdînd prin curte sau pedalînd timid. Mai întîi pe tricicletă, apoi pe o cursieră. Își mai imaginau cum casa lor va fi plină de musafiri, la sfîrșit de săptămînă, și cum sărbătorile vor fi mai dulci sub lumina blîndă care străbate încăperea prin geamul de doi metri de la living.

Se bucurau de dealurile verzi din fața casei, unde vara vacile pășteau liniștite, iar iarna copiii se dădeau pe derdeluș. Le-a luat ceva ani, dar s-au mutat.

În timp, și-au dat seama că visul lor începe în casa cumpărată și pusă gaj la bancă și se termină la ieșirea din curte cînd merg să schimbe butelia, pentru că în cei cinci ani de zile cît a durat construirea casei, drumul nu a văzut o lopată de asfalt, iar conectarea la gaz este o glumă între vecini.

Așa se face că zona metropolitană nu are nimic în comun cu suburbiile din serialele americane. După ce s-au angajat să plătească 20 de ani pentru casă, au constatat că s-au mutat la țară.

În suburbia românească, orice vis e frumos cînd nu plouă sau nu se topește zăpada.

Față de satul bunicilor, aici, oamenii din clasa de mijloc au case de 150-200 de metri pătrați și preferă să își cumpere mașini cu garda înaltă, în loc să îl ia la rost pe primar.