Guvernul României a aprobat și transmis Parlamentului așa-numitul proiect de lege “Pantouflage”, una dintre condițiile-cheie pentru aderarea la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). În teorie, legea ar trebui să aducă mai multă integritate și predictibilitate în circulația oamenilor între sectorul public și cel privat. O temă veche, dar mereu amânată în România.
Conceptul de pantouflage (împrumutat din limba franceză) desemnează situația în care un fost funcționar public sau demnitar trece, imediat după încheierea mandatului, în sectorul privat, într-o poziție de influență legată de domeniul pe care îl gestiona anterior. Fenomenul nu este nou, dar în România a fost tratat până acum fragmentar, fără un cadru unitar.
Proiectul aprobat de Guvern propune modificări la Legea 176/2010 privind integritatea în funcțiile publice și la Legea 144/2007 privind ANI, introducând:
- interdicții post-angajare (după părăsirea funcției publice) pentru o perioadă determinată, în domenii care ar putea genera conflicte de interese;
- verificări pre-angajare în sectorul privat, astfel încât firmele să nu angajeze persoane aflate în perioadă de interdicție;
- sancțiuni pentru nerespectarea acestor reguli, atât pentru persoanele vizate, cât și pentru angajatorii privați;
- transparență sporită prin implicarea Agenției Naționale de Integritate, care va gestiona o bază de date privind aceste restricții.
Legea urmărește alinierea României la standardele OCDE și GRECO privind “ușile rotative” (sună mai bine în engleză “revolving doors”) dintre administrație și sectorul privat.
Riscul de a rămâne doar un exercițiu birocratic
Dincolo de ambalajul tehnic, proiectul ridică însă probleme serioase de aplicabilitate, iar acum voi semnala patru dintre ele:
1. Durata și sfera interdicțiilor rămân vagi. Dacă se aplică uniform tuturor categoriilor de funcții, există riscul apariției unui tratament disproporționat și, implicit, contestabil în instanță.
2. Instituțiile de control, în special ANI, sunt deja suprasolicitate și subfinanțate. O nouă sarcină de monitorizare, fără resurse suplimentare, ar transforma mecanismul într-o formalitate.
3. Libertatea muncii, garantată constituțional, poate fi afectată dacă interdicțiile sunt prea extinse sau dacă nu există posibilitatea unei evaluări reale a riscurilor.
4. Evitarea prin interpuși, că nimic nu garantează că persoanele vizate nu vor fi “reangajate” prin consultanță, asociații sau intermediari, lucruri pe care le vedem și acum întâmplându-se.
Recomandările OCDE adresate României din raportul lansat în februarie 2025 cer un cadru unitar, proporțional și aplicabil, cu reguli clare pentru toate categoriile de funcții, mecanisme de monitorizare și sancțiuni eficiente, în timp ce proiectul de lege românesc preia parțial aceste idei, dar rămâne formal, cu interdicții generale, vagi și fără garanții reale de aplicare sau resurse instituționale adecvate. OCDE insistă asupra unui sistem instituțional robust, în special întărirea rolului ANI, dar și asupra dezvoltării unor instrumente practice: ghiduri, coduri de conduită, consiliere și formare etică pentru funcționarii publici și pentru angajatorii privați.
România chiar are nevoie de reguli clare privind “ușile rotative” dintre stat și mediul privat, dar o lege scrisă doar pentru Bruxelles și Paris, fără norme și planuri realiste de implementare, riscă să adâncească neîncrederea publicului.
