În Chinteni, Cluj, rata infracţi-onalităţii a crescut de trei ori faţă de anul trecut. Reformele i-au priit. Pe străzi nu vezi picior de poliţist. Aceştia s-au refugiat în comuna Baciu, la vreo 40 de kilometri depărtare. Conform noii legi a poliţiei locale, s-a stabilit că acolo este cartierul general al legii şi ordinii pentru câteva dintre comunele clujene. Acolo se strâng patru poliţişti în jurul unui bec, să facă economii. Între timp, cazanele cu ţuică, porcii îngrăşaţi pentru sărbători şi capoatele puse la uscat au prins viaţă. Oamenii stau cu furcile şi coasele să ţină piept reformei poliţiei şi liberalizării infracţionalităţii. Nu este singura comună care montează camere de supraveghere şi alarme în coteţul găinilor. În Prahova, după reorganizarea poliţiei, adică după aplicarea Legii Poliţiei locale, de la 1 ianuarie acest an, au fost desfiinţate 90 de posturi de poliţie rurală şi, pentru că în România fiecare înfiinţare ascunde multe desfiinţări, în locul acestora a fost înfiinţată Poliţia locală. În Braşov, într-o zonă atât de aglomerată şi întinsă, funcţionează şase posturi ale Poliţiei rurale. Protejate de dezorganizarea instituţională, în Bacău, efectivele populaţiei active şi delincvente au crescut. De pildă, în comuna Bărcăneşti, cuibuşor de nebunii pentru infractori de toate categoriile, furturile s-au diversificat şi au început să aibă loc la lumina zilei, cu duba.
Absenţa poliţiei îi scuteşte pe infractori de inconvenientul de a-şi sparge capetele pe străzile întunecoase, că primăria face economie la energie electrică şi la becuri.Poliţiştii băcăuani cu norme şi puteri reduse au lăsat de izbelişte conductele de petrol pe lângă care se prăsesc tot mai mulţi hoţi de carburanţi. În aprilie, adică la patru luni de la începutul reorganizării, ofiţerii Direcţiei Anticorupţie au confiscat 4 tone de gazolină şi au pus sub acuzare 16 persoane. Trei erau poliţişti. Lunar, în judeţele din jurul capitalelor de judeţ se organizează percheziţii pentru că hoţii redistribuie bogăţia marilor oraşe în comunele limitrofe. Parcul auto al marilor oraşe se mută noapte, la sat, pentru a fi dezmembrat şi vândut la bucată.
Prostia, amatorismul, reaua-credinţă şi nepăsarea şi-au dat mâna în mod armonios peste ţară, pentru a destructura poliţia şi, implicit, starea de confort şi siguranţă, mai întâi diabolizând autorităţile locale, apoi lăsându-le să se sufoce sub povara propriei neputinţe şi supradimensionări. Drumul către această situaţie a fost pavat cu cele mai bune intenţii de economisire a banului public, de transfer al autorităţii şi capacităţii de luptă către alte segmente şi servicii asupra cărora nu exercită nimeni un control eficient. D-aia suntem în epoca serviciilor (secrete).
Legea poliţiei locale nu a rezolvat problema, ci a mutat-o în curtea primăriei. Povestea e doar la început. Circa o mie de primării din oraşele mici şi comune sunt în faliment nedeclarat, dar mortal. Au făcut datorii pentru a acoperi cheltuielile presupuse de descentralizare şi de promisiunile generoase ale statului care s-a dispensat bucuros de cheltuielile sociale şi administrative, pentru a se concentra pe ce este vital, propria sa supravieţuire, cu tot cu clienţii săi. Conservându-şi partea leului din împrumuturi, taxe, impozite, beneficii, programe europene, finanţări şi refinanţări, exproprieri sau transfer de proprietate, statul a reuşit să transforme descentralizarea serviciilor publice într-o bombă cu ceas aruncată în curtea comunităţilor locale. Aleşii locali au luat credite pentru a supravieţui iar acum nu mai au nici bani pentru un lacăt, să-l pună pe uşa primăriei. Cocoşate de datorii făcute din ambiţii centrale sau locale, de nepricepere sau pentru că acolo le-a dus legea, autorităţile locale trec cu arme şi bagaje în tabăra învingătorilor, pentru a primi un bacşiş la rectificările bugetare. Oricum, sute de comune nu mai au bani de poliţie. Mai mult, şeful poliţiei anunţa zilele trecute că mai trebuie concediaţi vreo 3000 de poliţişti iar aproape opt mii vor fi transferaţi de la oraş la sat, să simtă diferenţa.
La sat chiar că se simte nevoia. Nici nu ştii de ce parte a legii sunt şerifii care fac ordine cu parul la bufet, seara când se dau spargeri la butoaiele de ţuică şi la şifonierele pensionarelor sau poterele de ţărani care stau la pândă să-şi apere recolta de dăunători. Cele mai multe omoruri se petrec la sat, că acolo s-a născut eternitatea. Numărul sapelor şi topoarelor pe cap de localnic a crescut exponenţial. Degradarea climatului de siguranţă publică şi personală a fost un proces invaziv, lent, nestânjenit, ba parcă încurajat, de discursurile electorale din ultimele două decenii. E o situaţie generală pentru că şi în marile oraşe (Timişoara şi Galaţi, de pildă) multe secţii de poliţie sunt pe punctul de a pune lacătul pe uşă, pentru că nu mai au bani nici de benzină, după ce au achiziţionat dube luxoase să-i aresteze pe interlopi, să nu se mai supere că sunt trataţi necorespunzător.
Să fii poliţist în mediul rural echivala, înainte vreme, cu o sinecură bugetară care atrăgea alte posibilităţi de refinanţare prin resurse particulare prin şpagă, plocon, mită, cadou şi bacşiş. Infracţionalitatea rurală era încurajată de nepăsarea şi, uneori, complicitatea şefilor de post. Troica primarilor, poliţiştilor şi preoţilor conducea comunitatea locală pe noi culmi de progres.
Teoretic, dar doar teoretic, a rupe picioarele acestei sfinte treimi prin redistribuirea poliţiştilor ar putea destructura reţelele de interese locale şi ar îndepărta poliţia de proximitatea infracţională. Practic, investiţiile în protecţia mediului rural ar fi trebuit să fie menţinute la acelaşi nivel, dacă nu să crească. După cum ne-o spun statisticile care pun în evidenţă dublarea numărului de infraţiuni în mediul rural în ultimele decenii, nu de desfiinţarea secţiilor de poliţie de la ţară era nevoie. În acest an, numărul infracţiunilor din mediul rural (60% din total) a crescut cu circa 24%, cele mai multe, adică o treime, fiind furturi, semn că recesiunea modelează ca un program politic (adevăratul program politic) comportamentul infracţional în funcţie de aspiraţii şi necesităţi. Dacă era ceva de schimbat, mentalitatea de stăpâni de sclavi a poliţiştilor trebuia schimbată. La fel şi sistemul de evaluare, modul în care interacţionează cu comunitatea locală, interdependenţa între diversele paliere ale autorităţii locale şi complicitatea lor când e vorba despre corupţie şi abuz de putere.
Criza şi recesiunea, muze dintotdeauna ale infracţionalităţii, au sporit impactul social şi psihologic pe care-l are aplicarea legii în mai mulţi timpi. În România au loc mai multe conflicte pe care nimeni nu mai are urechi să le audă până nu taie sonorul televizoarelor. Unul dintre acestea este cel dintre oamenii care au (relaţii, influenţă politic, legile de partea lor, resurse nelimitate etc.) şi cei care nu (mai) au. În ochii ultimilor, averea primilor nu are temei moral, a fost făcută printre cioburile autorităţii de stat, cu complicităţi la nivel înalt, nu deasupra legii, ci prin subteranele acesteia. De aceea, atmosfera sulfuroasă care domneşte în topul celor mai bogaţi români este o dovadă că banii au miros, un miros care îi ţine departe pe oamenii legii. Un alt conflict este cel declanşat pe marginea lipsei de autoritate a legii şi a celor care o aplică. Ne referim nu doar la compromisurile care au transformat justiţia într-o insalubră anexă a politicii sau a propriilor interese, dar şi la procuratură, poliţie sau jandarmi, cu toţii mânaţi cu acelaşi bici de partid şi de stat. Legea penală e mai
arbitrară ca semnul lingvistic.
Poate fi sau nu aplicată, are sau nu efecte. În cazul oamenilor bine conectaţi la realitate, legea este permisivă, volatilă, aproape inexistentă. Este muchia tocită a sabiei care s-a uzat lovind în neştire pragurile puterii, în obrazul de toval al autorităţii. În orice situaţie, sentimentul de ilegitimitate morală şi de fraudă socială este predominant, conservând parcă inerţial o stare de nelinişte şi instabilitate moştenită din perioada de teroare comunistă. Arbitrarul legilor, consecvenţa cu care se impun marginalii şi mediocrii, absenţa criteriilor şi a celor care să le impună au făcut ca viaţa de zi cu zi să pară un şir nesfârşit de complicităţi public-private. În mediul rural, ineficienţa legii a născut comunităţi infracţionale care pradă sub ochii autorităţilor maşinile răsturnate la cotul drumului, cultivă canabis, jefuiesc pădurea, fură piatra râurilor în care oricum deversează materiale toxice şi pestilenţiale resturi menajere.
Amoralismul asimetric ( al instituţiilor statului şi al individului) face necesară prezenţa unei forţe de poliţie pregătite să facă faţă acestui tip de asediu şi conflictelor generate de sentimentul de frustrare al celor care nu au avut suficient de multe relaţii pentru a fura suficient de mult. Povestea de succes a celui care a furat fără să fie prins ( pentru că era prieten cu primarul sau şeful statului) şi a făcut o avere stârneşte frustrarea celor care nu avut ocazia, curajul sau imoralismul să profite de lipsa generală de autoritate a legilor. Degringolada poliţiei, falimentul declanşat la periferia rurală, debusolarea morală a unui tărâm prea îndepărtat de autorităţi – amplifică deruta societăţilor tradiţionale care, scoase din tiparele organizării arhaice (sau, oricum, conservatoare) sunt nepregătite pentru modernitate şi se cufundă în anarhie, producând haiduci pe bandă rulantă.
