Escrocherii sentimentale cu poporul

Dan Diaconescu este fericit. Cum care Dan Diaconescu? Vocea poporului. Liderul spiritual, salvatorul, profetul în direct, cel care veghează ziua şi, mai ales, noaptea, când se aprinde candela televizoarelor, la bună-starea fantomelor, la trecutul şi viitorul audienţei. Este cel care a învins şi democraţia cu propriile-i arme, reuşind să dea sensuri lugubre libertăţii de exprimare, şi justiţia, reuşind să-şi înscrie partidul în ciuda suspiciunii temeinice că programul, titulatura, sloganul şi simbolurile partidului fuseseră subtilizate. În ciuda suspiciunii că partidul său este o invenţie digitală. Existenţa publică a lui Dan Diaconescu este un semn că societatea românească, şi aşa incapabilă să se articuleze, tinde să devină o populaţie indistinctă, bună doar de îngrăşământ pentru statistici. Lui Dan Diaconescu i-a ieşit o primă parte a experimentului. A vrut, după propriile vorbe, „să otevizeze” ţara. Şi a reuşit s-o transforme în popor. Acum trebuie doar să aibă grijă, să nu i se fure patentul.

Nu e prima lui escrocherie sentimentală cu propria audienţă. A adus aproape de perfecţiune ştiinţa de a minţi poporul cu televizorul. A chemat oamenii în stradă să protesteze împotriva desfiinţării televiziunii poporului în vreme ce, spun gurile rele, apariţiile televizate ale poporului erau taxate din greu. I-a oferit poporului libertatea de exprimare totală, dezbrăcată de orice prejudecată şi cenzură. Nu e de mirare că libertatea a fost dezbrăcată şi abuzată la ore de vârf. A reuşit, în cele din urmă, să revină pe uşa din dos, înşelând atenţia unui CNA somnolent sau nostalgic după cel mai amendat post de televiziune din toate timpurile. A resuscitat nu doar fantoma Elodiei, dar şi întreaga familie Ceauşescu şi pe mulţi alţi dinozauri comunişti. Chiar şi aventura înfiinţării partidului este ceva între un horror cu fantome comuniste şi film cu gangsteri. Ideea partidului a fost furată, pare-se, de la un economist nimerit, într-o criză de identitate, la emisiunile televiziunii lui Diaconescu. Economistul cu pricina, este şi el un salvator, lider spiritual şi profet, autorul unui proiect de reformă neluat în seamă în anii 1990.

Economistul vrea, şi el, să facă fericit poporul, dându-i mii de euro degeaba. Dan Diaconescu şi-a adjudecat proiectul şi a pornit maşina de vot a sms-urilor şi telefoanelor în direct, organizând, cum îi place, un senzaţional plebiscit popular. Rezultatul acestuia a fost că mii de români au transmis că vor să primească banii respectivi. Suma pare imensă prin lupa crizei, iar oamenii sunt dispuşi să umple găleata electorală cu bănetul promis. Curgeau ca nişte râuri de lacrimi peste ecranul televizoarelor mesajele de felicitare şi speranţă ale celor care promiteau să semneze pentru proiectul de lege, pentru Partidul Poporului şi pentru continuarea căutării fantomelor Elodiei şi a lui Ceauşescu. Pentru scurtă vreme, în cutia televizoarelor s-au întâlnit doi salvatori, doi binefăcători, doi profeţi, tatăl şi mama partidului poporului. Dar cum nu încap două săbii în aceeaşi teacă, nu intrau nici ei laolaltă în sufletul publicului fără să-l sfâşie. Economistul a pierdut bătălia pentru popor, dar nu e nici pe departe învins. A devenit parte a poporului şi este spiritul care-i bântuie pe Dan Diaconescu şi pe membrii partidului său.

Patronul OTV a reuşit să-şi înscrie partidul la tribunal, în ciuda supărării economistului, tată al primului partid al poporului, şi spre indignarea competitorilor din fantomaticul Partidul Popular. Mai mult, este încrezător în şansele de a câştiga un număr semnificativ de voturi la alegerile de anul viitor. Poporul îi va sări în sprijin, îl va susţine. De altfel, pe când era o simplă fantomă politică, nu strigoiul de azi, partidul lui Diaconescu încasa multe procente de popularitate în sondajele de opinie şi era clasat în plutonul fruntaş. S-ar zice că apariţia pe scena politică i-a fost pregătit meticulos de cineva care o vrea pe mama Partidului Poporului să pună împreună de-o mişcare populară.

Partide care au înroşit cu sânge pragul electoral, izbindu-l fără succes de ani de zile, să-l rupă să ajungă la popor, nu pot spera ca, vreodată, unindu-şi forţele, să ajungă la jumătate din speranţele de vot ale partidului condus de Diaconescu. Plină de fantome şi dramolete, scena politică este, şi ea, intens otevizată. Partidul Noua Generaţie, care a ajuns din mâinile lui Viorel Lis în cele ale lui Becali, este şi el un partid popular. Preşedintele lui îl conduce însă cu mână de fier, incapabilă de subtilităţi. De aceea, democraţia de partid e un moft iar conducerea este schimbată în funcţie de fluierul arbitrului şi de începutul sezonului fotbalistic, ca şi în partidului fratelui de cruce şi bancă europarlamentară, Corneliu Vadim Tudor. Un partid (şi el popular pe vremuri), PNŢCD, se zbate în chinuri să renască, dar din cioburile groteşti în care s-a spart au evoluat nişte gnomi energici şi autişti, încleştaţi într-o gherilă subterană, care nu se mai lasă reciproc să iasă din groapa de popularitate în care au căzut. A făcut parte din Partidul Popular European şi a cochetat o vreme cu umbrela partidului democrat liberal. Este, în continuare, orfan şi fără identitate, plin de dizabilităţi provocate parcă special, să lase scena liberă pentru alte partide populare, mai flămânde şi mai puternice.

Când ţi se pare că se mişcă ceva în acestă direcţie, constaţi că nu sunt decât vulturii şi hienele. Uniunea Naţională pentru Progresul României, un alt partid care, fiind format din dezertori de toate nuanţele, pretinde că îi reprezintă pe toţi românii, este şi ea o mişcare politică populară înfiinţată, chipurile, de politicienii care nu au vrut să-şi înşele electoratul cu jocuri politicianiste. Chiar şi partidul lui Traian Băsescu, format din foşti utecişti, a frânat brusc şi a sărit de pe o bandă pe alta, stârnind stupoarea electoratului. Devenea un partid popular după ce a descoperit că social democraţia românească îşi asortase şapca lui Iliescu şi la cravatele roz ale lui Năstase. Nostalgia popularităţii se regăseşte în numele recent-înscrisei Mişcări populare. Denumirea are ceva obscur şi hermetic, sugerând, cum altfel, o populaţie redusă la vectorii ei esenţiali. Mişcarea nu presupune ceva instituţional, ci mai degrabă, o dinamică reflexă, vitală, autentică, aglutinând populaţia de jos în sus, adică de la popor la lideri. Nu e o întâmplare că înscrierea acestei Mişcări şi a Partidului poporului au avut loc aceeaşi săptămână. Mişcarea populară îşi propune să fie o platformă care să asocieze diverse partide-satelit în jurul partidului democrat. S-a rostit chiar şi numele lui Dan Diaconescu care ar putea aduce o valiză de voturi pentru că poate şi e popular. Faptul că se discută serios această posibilitate arată că Partidul lui Emil Boc a simţit că ar putea subtiliza ethosul populist al lui Diaconescu pentru a da ceva mişcare propriului program politic.

Aceste convulsii identitare sunt corelate nu doar de timpul istoric, ci şi de cel emoţional. Încercările de redefinire şi repoziţionare politică se petrec într-o perioadă în care viii şi morţii familiei Ceauşescu ne bântuie. Familia şi personalitatea dictatorului sunt redescoperite, cromozom cu cromozom. Tema are mare audienţă şi readuce în prim-plan multe alte stafii comuniste care au murit de dragul poporului. Nu întâmplător televiziunea lui Diaconescu conduce carul triumfal al acestei campanii, dar se luptă şi alţii să ţină coliva. Poporul OTV-ului este nostalgic, iar imaginea conducător
ului îl hipnotizează. Se zice că aşa sunt tot mai mulţi români. Au acum ocazia să invadeze alte televiziuni. Dar şi alte partide.