Duminică seara am trecut şi noi doi, Alina şi cu mine, prin Piaţa Operei, ca să vedem manifestaţia de protest. Ne rodea curiozitatea şi ne incitaseră informaţiile de pe net, care vorbeau de un protest de amploare, de o mie, chiar două mii de oameni.
Cînd am ajuns noi, adică pe la 19.30, mai erau cîteva sute. Scandau, desigur, “Jos Băsescu, jos dictatorul!”, “Bucureşti, luptă, Bucureşti!”, dar cel mai des 
strigau “Timişoara, Timişoara!” Nu-i de mirare, dat fiind spiritul localist al timişorenilor. Din cîte ne-am dat seama, nucleul dur îl reprezentau un grup de revoluţionari din 1989 şi o parte nu prea mare din membrii galeriei Poli, dar fără însemnele echipei, fiindcă, aşa cum promiseseră, au venit acolo ca simpli cetăţeni.
Nu erau nici porniţi pe scandal, nici excesiv de înfierbîntaţi. Temperatura (să-i zic aşa) protestului era normală – aşa, de vreo 37 de grade. Dar, în ciuda amestecului de sloganuri, unele antiguvernamentale, altele anticomuniste, exista o unitate, un consens. În linii mari, întreaga manifestare a semănat cu cele din restul ţării (mai puţin, poate, cu cea din Bucureşti).
La un moment dat unul dintre protestatari, care avea un megafon, le-a mulţumit jandarmilor pentru înţelegere, iar în minutele următoare doi tineri au urcat pe clădirea Operei şi au pus un banner uşor confuz, dar care exprima bine starea de spirit a românilor din ultimii douăzeci de ani: “Vrem paradisul promis cînd am ieşit din comunism”.
O voce de lîngă mine a spus cu calm: “Acum se duc jandarmii să îi amendeze”. “Păi da, normal”, a comentat la fel de calm un alt protestatar din grupul mai eterogen din spate. Asta mi-a amintit de o relatare a lui Jerome K. Jerome despre felul în care îşi calculau studenţii germani pînă la ultimul pfennig amenzile pe care urmau să le plătească cînd făceau scandal pe străzi, în funcţie de diversele încălcări ale legii şi cum socoteau ce îşi mai pot permite să rişte de o marcă sau o marcă şi douăzeci: să spargă un geam, să distrugă un scaun sau să fure cas
cheta poliţistului venit să-i potolească.
Oricum, despre semnificaţia protestelor şi felul în care s-au iscat şi desfăşurat ele o să scriu în numărul de săptămîna asta din “Suplimentul de cultură”. Iar ce-o fi om mai vedea.
domnule,
dumneavoastra ati trait in US. ati simtit pe propria piele ce inseamna asigurare privata si spitale asisderea. de ce nu scrieti o mica relatare despre cum e sa traiesti cu asigurare de sanatate privata.
o relatare personala….
Cred că am scris pe undeva. Oricum, nu cred într-un sistem de sănătate complet privatizat. Părerea mea este că în România de azi, indiferent de guvernare, ar fi în mod cert o metodă de exterminare lentă (şi de îmbogăţire rapidă).