Dictatura Parlamentului

Acum şase ani şi mai bine scriam în Suplimentul de cultură:

“E
adevărat că noi, românii, scăpaţi dintr-o dictatură personală extrem de
agresivă, suflăm de-acum şi în ciorbă, şi în iaurt, şi în orice pare să
miroasă a autoritarism personal. Doar că dictaturile nu sînt numai
personale (sau militare – alt model des întîlnit). În funcţie de felul
cum sînt reglate raporturile dintre puterile statului, guvernul sau
premierul pot institui la fel de uşor o dictatură personală ori de tip
oligarhic. În acelaşi fel, dacă primeşte puteri excesiv de mari,
Parlamentul poate ajunge să controleze – prin legi, moţiuni de cenzură
sau alte mijloace legale – atît guvernul, cît şi preşedintele.

N-aş
vrea să mă las orbit de experienţa trecutului şi să văd pericolul
dictaturii doar în indivizi. Dictaturile de grup mi se par mult mai
periculoase şi mai greu de înlăturat. […]

Pericolul dictaturii
apare atunci cînd una din instituţiile reprezentative ale statului nu
mai este controlată de nimeni, dar le poate controla pe toate celelalte.
Nici instituţia prezidenţială, nici guvernul nu au o asemenea putere.
Doar Parlamentul poate să tragă la răspundere atît preşedintele, cît şi
guvernul, iar acţiunile sale sînt imposibil de controlat. E singura
instituţie care dă legi pentru ea însăşi – un fapt absurd în sine, dar
acceptat cu seninătate. Mai mult, încearcă sistematic să-şi sporească
puterile şi să treacă sub propriul control diverse alte instituţii sau
atribuţii, cum se întîmplă cu numirea procurorilor.

Probabil că
sînt subiectiv, dar am senzaţia că la ora actuală Parlamentul României
manifestă toate semnele unei pofte de putere de tip dictatorial. De vină
sînt şi prezenţa de peste zece ani a unor grupuri de putere care,
indiferent de culoarea politică, fac şi desfac totul în Palatul
Parlamentului, dar şi legislaţia (votată şi amendată de acelaşi
Parlament!), care a încredinţat acestei adunări mult prea multă putere
şi mult prea puţină responsabilitate.”

Nu era o profeţie:
permanent au existat semne că asta îşi doresc din răsputeri tălîmbii cu
pofte dictatoriale, oameni mărunţi, care şi-au găsit un rost în aparatul
de propagandă şi control, continuînd politica de cadre a PCR sub
umbrela pluripartidismului şi înlocuind Marea Adunare Naţională cu ceva
numit, rizibil, Parlamentul României. IAr azi, sub coordonarea
unui personaj mediocru, care a ajuns să controleze o pseudo-comisie de
revizuire a Constituţiei, visul lor devine realitate.

Dar ce-mi
pasă mie, român obişnuit? Lasă să se descurce ei, eu n-o să păţesc
nimic, ce treabă am? M-oi descurca cumva, ca şi pînă acum.

Există
o zicere atribuită pastorului german protestant Martin Niemöller, care
se referă la nazişti şi circulă în diverse variante: “Mai întîi i-au
luat pe comunişti, dar pentru că nu eram comunist, nu am protestat. Apoi
i-au luat pe evrei, dar fiindcă nu eram evreu, nu am protestat. După
aceea i-au luat pe catolici, dar pentru că nu sînt catolic, nu am
protestat. Şi cînd au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni
care să protesteze”.

Sigur, nu putem compara Holocaustul declanşat
de nazişti cu pornirile dictatoriale ale unor politicieni de trei
lulele dintr-o ţară de la periferia Europei moderne. Dar pentru cei care
trăiesc în acea ţară s-ar putea să nu fie tocmai plăcut să simtă încă o
dată domnia prostiei. Căci răul cel mai mare se ascunde în ticăloşia
mediocrilor şi tăcerea oamenilor de bună-credinţă.