Despre proiectul noului Cod Penal, cu dezamagire

În
ultimele două săptămâni, un nou subiect de aprige dezbateri a apărut în
societatea românească: proiectul noului Cod Penal. Textul a stârnit vii
critici atât din partea practicienilor, cât şi din partea societăţii
civile şi a presei. Se reproşează mai ales lipsa unei consultări reale
pe parcursul elaborării Codului, precum şi vicii serioase de substanţă,
cum ar fi, de exemplu, reducerea drastică a limitelor maxime de
pedeapsă (uneori până la o treime – adică de la maximum de 15 ani la
maximum de 5 ani), decizie care antrenează micşorarea semnificativă a
termenului de prescripţie pentru respectivele infracţiuni, fapt care
duce la închiderea dosarelor mari şi asigură impunitatea infractorilor.
Vom analiza în detaliu toate aceste critici mai jos.

În replică,
Ministerul Justiţiei încearcă să liniştească spiritele, afirmându-şi
disponibilitatea de a corecta eventuale erori, dacă vor exista
argumente convingătoare. Promisiunea ar fi credibilă, dacă, în acest
moment, ministerul ar mai avea vreun control oarecare asupra textului
noului Cod. Dar nu are. Guvernul şi-a spus ultimul cuvânt atunci când a
trimis proiectul Codului Penal în parlament. Cei care mai pot aduce
amendamente acestui text sunt doar parlamentarii (singura contribuţie a
ministerului ar fi să nu se opună la cele bune). Pe de altă parte,
rămâne un mister dacă ministerul a fost convins sau nu de gravitatea şi
validitatea criticilor formulate până în prezent.

Critici legate de proces

Nu a existat o consultare reală cu privire la acest proiect nici cu societatea civilă şi nici cu comunitatea profesională.

Codul
Penal este legea care ar trebui să reflecte cel mai fidel valorile
societăţii, sancţionând conduitele pe care aceasta le identifică drept
cele mai reprobabile cu pedepse gradate, în funcţie de gravitatea
fiecărei fapte. De aceea, poate mai mult decât în cazul altor acte
normative, Codul Penal este prin excelenţă un produs legislativ care
trebuie să rezulte în urma unui amplu efort de consultare publică.
Publicarea unui proiect pe site-ul ministerului este doar un prim pas
într-un proces de consultare. Ar fi trebuit să urmeze apoi şedinţe
publice care să se finalizeze cu un raport de consultare, care să arate
care idei au fost preluate şi care nu, precum şi de ce. Noul text,
rezultat după consultări, trebuia publicat, de asemenea, pe site.

Aflăm
din expunerea de motive că proiectul a fost publicat pentru prima dată
în 2 aprilie 2007 şi că singurele dezbateri organizate cu magistraţii
au avut loc în acelaşi an. Ca urmare a acestor consultări, s-a publicat
o nouă variantă la 24 ianuarie 2008. Problema este că această formă
diferă substanţial de cea trimisă acum în parlament, iar diferenţele
privesc mai ales chestiunile controversate aflate acum în atenţia
publică. Este limpede că textul trimis acum către parlament nu a fost
discutat cu nimeni şi că nu se ştie cum s-a ajuns la formulările care
azi ţin prima pagină a ziarelor.

O altă problemă ţine de faptul că
studiile de drept comparat nu au fost niciodată făcute publice, deşi,
pentru justificarea anumitor opţiuni legislative, se invocă vag
„legislaţia altor ţări europene“. Pentru observatorul extern este
imposibil de verificat această afirmaţie altfel decât prin repetarea
efortului de a colecta informaţii despre toate sistemele europene prin
forţe proprii. Este absurd şi contraproductiv, mai ales în condiţiile
în care studiile comparative au fost contractate din bani publici.
Ziarul Gardianul din 17 martie a arătat că, cel puţin atunci când se
susţine că incestul consensual între persoane adulte este dezincriminat
pentru a urma trendul european, explicaţia Ministerului Justiţiei este
inexactă: în cel puţin 20 de ţări europene această conduită este
incriminată. În aceste condiţii, ce credibilitate mai au explicaţiile
aproximative care ne sunt oferite?

Lipseşte, de asemenea, o analiză
a impactului pe care aceasta o va avea asupra sistemului, cu atât mai
mult cu cât se schimbă din temelii modul în care se desfăşoară ancheta
penală şi procedurile în faţa instanţei prin noul Cod de Procedură
Penală. Sunt resursele umane, etern deficitare în sistemul judiciar,
suficiente pentru a răspunde noilor cerinţe? Care sunt implicaţiile
financiare ale implementării noilor reglementări (mai ales în
condiţiile în care unele instanţe din ţară se confruntă cu probleme
uriaşe în a-şi acoperi costurile legate de activitatea curentă, cum ar
fi cele legate de trimiterea citaţiilor)? Guvernul pare să creadă că
sunt posibile astfel de reforme fără alocări bugetare. Poate ar fi util
să ştim că alte state au achitat o notă de plată de câteva sute de
milioane de euro pentru exerciţii similare. Din păcate, istoria recentă
ne oferă exemple foarte triste de eşecuri lamentabile ale unor măsuri
iniţiate, poate, cu bune intenţii, dar lipsite de o analiză de impact
serioasă. Mă refer la transferarea competenţei de judecare a tuturor
recursurilor în materie civilă către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie (OUG 58/2003). Această decizie a generat un veritabil blocaj
al sistemului judiciar care a dus la adevărate drame pentru cei ale
căror dosare au fost afectate. Pe drumul dintre instanţe s-au pierdut
diverse acte din dosare, spaţiile de depozitare au fost insuficiente şi
necorespunzătoare, ceea ce a dus la deteriorarea altor dosare, într-un
cuvânt, un eşec. Riscăm să repetăm acest scenariu trist la o scară mult
mai mare, pentru că reforma de astăzi vizează concomitent şi integral
procedura în materie civilă şi penală.

Critici legate de substanţă

Limitele maxime de pedeapsă au fost reduse excesiv, în cazul
anumitor infracţiuni, chiar la o treime (de la 15 la 5 ani). Argumentul
invocat este acela că nu pedepsele mari, dar incerte descurajează
comiterea infracţiunilor, ci pedepsele certe, chiar dacă ar fi mai
mici. Se trece cu uşurinţă în dezbatere peste faptul că nu există
absolut nicio legătură logică de cauzalitate între micşorarea limitelor
maxime ale pedepselor şi creşterea probabilităţii aplicării lor în
cazuri concrete. Mai exact, nu există nicio siguranţă că pedepsele mici
(prevăzute de proiect) vor fi aplicate cu o probabilitate mai mare
decât cele mari (prevăzute de codul în vigoare). Certitudinea aplicării
unei pedepse poate fi eventual influenţată de creşterea minimului legal
de pedeapsă sau de interzicerea pronunţării unor pedepse cu suspendare
pentru anumite infracţiuni (ca în Slovacia). Din păcate, astfel de
măsuri nu au fost incluse în actualul proiect de cod.

Pe de altă
parte, atât Comisia Europeană, cât şi societatea civilă românească au
criticat pedepsele modice aplicate pentru infracţiunile de corupţie şi
de serviciu. Este cert că prin scăderea limitelor maxime vor scădea şi
mai mult pedepsele concrete aplicate. În loc să încerce modificarea
practicii judiciare deficitare, legiuitorul român o consfinţeşte
legislativ. Mai mult, din proiectul noului Cod Penal dispare
sancţionarea diferită a infracţiunilor de serviciu care au produs
consecinţe deosebit de grave, adică limitele de pedeapsă sunt identice
pentru o delapidare care a cauzat o pagubă de 100 de lei şi pentru o
infracţiune similară care a cauzat o pagubă de 3 milioane de lei, fapt
absolut anormal.

Un efect imediat al scăderii limitelor maxime ale
pedepselor pentru anumite infracţiuni este scăderea termenelor de
prescripţie specială (termenul maxim în care se poate finaliza un dosar
– la expirarea lui dosarul se închide ca efect al prescripţiei). Cum
pentru infracţiunile de serviciu limita maximă de pedeapsă este 5 ani,
termenul de prescripţie specială este de 7 ani şi jumătate. Primul
rezultat va fi închiderea majorităţii dosarelor complexe aflate în
prezent pe rolul instanţelor de judecată. Asta echivalează cu irosirea
unor ani întregi de muncă din partea instituţiilor statului şi, mai
important, cu o amnistie pentru acest tip de infracţiuni. Ministerul
susţine că va promova norme tranzitorii care să blocheze aceste efecte
în privinţa dosarelor aflate pe rolul instanţelor. Imposibil! Deciziile
Curţii Constituţionale de până acum arată clar că nu pot fi adoptate
norme tranzitorii care să introducă diferenţieri de tratament între
dosarele aflate în faţa instanţei şi cele care urmează să fie trimise
în faţa instanţei.

Din păcate, „amnistia de facto“ nu va privi doar
infracţiunile comise în trecut, ci şi pe cele care urmează să se
comită, pentru că ancheta în dosarele complexe durează aproximativ 2–3
ani, chiar şi în statele europene dezvoltate. Dacă ţinem cont şi de
faptul că în noul cod multe dintre infracţiuni vor putea fi urmărite
penal doar dacă a fost depusă o plângere prealabilă (care în realitatea
românească ar putea apărea, eventual, o dată la 4 ani, dacă se schimbă
conducerea instituţiei), descoperim că din termenul de prescripţie
rămâne mai puţin de un an pentru derularea procedurii în faţa
instanţei. Indiferent cât de mult ar fi scurtate procedurile în faţa
instanţei, ele nu vor putea fi epuizate în mai puţin de un an.

Definiţia
dată „funcţionarului“ este extrem de vagă (acest lucru este foarte
periculos pentru că eroarea cu privire la prevederile de drept penal
elimină caracterul imputabil al unei fapte). Codul include în categoria
de funcţionari pe cei cu funcţii de conducere în autorităţi sau
instituţii publice care nu desfăşoară activităţi de natura celor care
ar putea face obiectul domeniului privat (nicăieri în legislaţia
românească nu este definit domeniul privat!). De asemenea, sunt
funcţionari persoanele care exercită o activitate pentru care au fost
învestite de o autoritate publică şi care sunt supuse controlului
acesteia (înţelegem că e vorba despre notarii publici şi executorii
judecătoreşti). În mod evident, sunt excluşi din definiţie cei care
lucrează la regii autonome, societăţi naţionale, societăţi comerciale
la care statul e acţionar, dar şi întregi sectoare, cum ar fi
sănătatea, educaţia, cultura. Nu sunt „funcţionari“, din perspectiva
legii penale, nici simplii funcţionari publici fără funcţii de
conducere. Se încearcă suplinirea acestei deficienţe prin formulările
largi, de genul „altă persoană“ incluse în definiţia infracţiunilor.
Curtea Constituţională a invalidat deja texte penale cu formulări vagi,
iar România a fost deja condamnată la CEDO pentru acest tip de
formulări. Mai mult, nu este deloc limpede că proiectul Codului Penal
continuă să incrimineze corupţia în sfera privată, obligaţie asumată de
România prin semnarea şi ratificarea Convenţiei de la Merida. Este de
neînţeles de ce s-a dorit modificarea definiţiilor actuale clare şi
cuprinzătoare din Codul Penal pentru „funcţionar“, respectiv de
„funcţionar public“.

Concluzie

În acest moment, sunt trimise către comisia parlamentară patru
proiecte de coduri: civil, procedură civilă, penal şi procedură penală.
Se pot rezolva aceste probleme printr-o dezbatere parlamentară în regim
de urgenţă, în cadrul căreia parlamentarii au la dispoziţie mai puţin
de 10 zile pentru a formula amendamente? Este posibilă o analiză
serioasă în aceste condiţii? Cel mai probabil, nu. Ni se spune că
urgenţa este generată de nerăbdarea Comisiei Europene, care ţine morţiş
ca România să aibă noi coduri până la vară. În schimbul acestei
performanţe, am putea spera la înlăturarea mecanismului de cooperare şi
verificare. Nimic mai fals, Comisia Europeană, în ultimul său raport,
spunea că: „România a finalizat proiectul de modificări ale Codului
Civil, un proiect de Cod Penal şi proiecte de Cod de Procedură Penală
şi de Procedură Civilă. Noul guvern a decis să retragă proiectele din
parlament în ianuarie 2009. Trebuie să se ajungă la un consens politic
în privinţa acestor proiecte. În continuare, este nevoie de o evaluare
a efectelor pe care le vor avea aceste coduri şi de un proces important
de consultare. Punerea în aplicare cu succes a acestor coduri va
depinde de alocarea de resurse financiare suficiente, de recrutarea şi
realocarea de personal“. Sunt aceleaşi argumente invocate de
reprezentaţii procurorilor şi de societatea civilă atunci când au
exprimat poziţii critice faţă de proiectul noului Cod Penal. Se poate
lesne observa că singurii care îşi stabilesc ţinte de neatins sunt
românii. Cât priveşte potenţialul premiu care ne aşteaptă la sfârşitul
acestei curse nebuneşti, pe lângă faptul că adoptarea codurilor este
doar o parte din prima condiţionalitate monitorizată (din totalul de
patru), adoptarea unui Cod Penal prost ne va aduce mai degrabă
sancţiuni, inclusiv financiare, mai degrabă decât eliminarea
monitorizării.

Nu pentru Bruxelles trebuie scrise codurile, ci
pentru Bucureşti. Ele trebuie să răspundă realităţilor de aici şi să
fie acceptate de societatea românească. Procurorul general al României,
procurorul şef al DNA, societatea civilă şi presa au luat poziţii
critice faţă de proiectul noului Cod Penal. Discuţiile pe aceste teme
nu trebuie scurtate în mod artificial, pentru că nu participăm la o
cursă de viteză. Codurile sunt acte normative de bază în construcţia
sistemului juridic al oricărei ţări. Ele se schimbă fundamental o dată
la un secol. Ar fi păcat să ratăm această şansă. Singura cale de
remediere a deficienţelor este o retragere a proiectelor de Cod Penal
şi de Cod de Procedură Penală din parlament şi realizarea unei
consultări reale pe marginea lor.