Încă de cînd a fost înlocuită conducerea Institutului Cultural Român, se profilau lucruri urîte. Nu-mi aduc eu aminte cîte s-au întîmplat în decursul a mai puţin de un an – de la demiterea fără explicaţii a directorilor unor ICR-uri din lume pînă la înfiinţarea unor fanteziste ICR-uri locale, care urmau să decopere tinere talente neexploatate, în locuri precum Tîrgu-Jiu sau Baia Mare.
Pe domnul Marga nu l-au oprit din acţiunile sale păguboase nici protestele unor intelectuali europeni de anvergură, precum Adam Michnik, Herta Müller sau Tomas Tranströmer, aşa că de ce l-ar fi oprit protestele unor ghibirdici de România? Chiar dacă daunele produse prestigiului cucerit de ICR în lume în ultimii ani vor fi greu de cuantificat. (Apropo, chiar crede cineva că a-i trata cu ţîfnă pe Michnik, Müller şi alţii asemenea lor e un gest ce atrage simpatia intelectualităţii europene?)
Nu ştiu dacă domnului Marga îi pasă. După felul în care s-a comportat încă de la începuturile mandatului său (şi despre care am scris anul trecut în Suplimentul de cultură), nu cred. Îl deranjează însă orice formă de opoziţie şi reacţionează violent. Îi place să facă lucrurile aşa cum are el chef. Ştie. Vede. Nu greşeşte. Nu acceptă opoziţie. Seamănă mai degrabă cu un politician decît cu un om de cultură. Iar tiparul e vechi, l-am trăit pe pielea noastră destulă vreme. Vorba proverbului: “Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”. Ceea ce a şi făcut.
Între timp lucrurile s-au precipitat. Radu Vancu a iniţiat luna trecută o petiţie, “Adio, ICR!”, pe care a înaintat-o Senatului României. Cîţiva dintre intelectualii importanţi ai României au anunţat că nu vor participa la Salonul de Carte de la Paris, care – e bine să nu uităm! – are România ca invitat de onoare graţie eforturilor fostei echipe ICR de acolo, pe care dl Marga, desigur, a schimbat-o. Ca să vină “ai noştri”! Un interviu acordat de Filip Florian Observatorului cultural, în care scriitorul critică noua politică (vorba vine!) a ICR-ului, a atras un răspuns cvasi-pamfletar de la o instituţie pe care o asociem cu (vorba vine!) diplomaţia culturală. La fel păţit şi Andrei Pleşu. Au păţit-o şi Lia şi Dan Perjovschi – consideraţi artişti de valoare îndoielnică de instituţia care (vorba vine!) promovează valorile culturale româneşti, şi asta tocmai cînd cei doi primiseră prestigiosul premiu “Prinţesa Margriet”, acordat de Fundaţia Culturală Europeană. Şi lista ar putea continua.
Dar n-are rost. E clar că dl Marga are o viziune proprie asupra culturii româneşti şi universale, una dominată de resentiment şi obsedată de control autoritar. Poate că de aici vin şi reacţiile umorale ale site-ului ICR (ca să folosesc o prosopopee) – dar, cum nu sînt psiholog, nu risc diagnostice individuale.
Instituţionale da: la ora actuală ICR-ul e într-o prăbuşire de prestigiu explicabilă doar prin felul în care a fost condus în ultimele luni. Numit politic, dl Marga a acţionat politic. Orice ar avea de reproşat unii ori alţii fostei conduceri a Institutului Cultural Român (deşi, lucru interesant, mulţi dintre cei vocali astă-vară par să-şi fi consumat de-atunci resursele justiţiare şi morale), diferenţa dintre echipa lui Patapievici şi cea de acum e ca de la cultură la sepultură.
P.S.: Citesc cu un oarecare amuzament (cam amar) că săptămîna aceasta Comisia pentru Cultură a Senatului României ar putea propune demiterea dlui Marga. Propunerea ar urma să o facă un senator PPDD, adică al PartiduluiDomnuluiDanDiaconescu. Fără mari speranţe, mă gîndesc totuşi că ar fi un gest de justiţie poetică à la Caragiale.
