De ce am semnat petiția: ”Ringier, nu paria pe cenzură! Solidaritate cu jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor și Libertatea”

Am semnat petiția ”Ringier, nu paria pe cenzură! Solidaritate cu jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor și Libertatea” din cel puțin două motive mari și late: 1) pentru că e vai și amar (pentru noi toți și pentru societate în ansamblu) dacă pretențiile clienților de publicitate ajung să îngenuncheze cea mai vizibilă și puternică echipă editorială de investigații din ultimul deceniu și jumătate; 2) pentru că am trecut și eu prin asta (când firmele de publicitate angajate de compania de la Roșia Montană au încercat să elimine articole despre proiectul cu cianuri) și știu cât de mult contează susținerea (sau lipsa de susținere) în astfel de momente.

Petiția lansată pe platforma Declic, aici.

Amintiri ”dintr-o altă viață”

La sfârșitul anilor 90, am lucrat, ca jurnalist, la Ziarul de Cluj, primul proiect local al Ringier în România. Împlinirea unui an de la lansarea publicației a fost sărbătorită cu tot felul de evenimente publice. Nu a trecut săptămâna de la sărbătoare și, într-o ședință cu reprezentantul patronatului, am fost felicitați pentru performanțele editoriale (inclusiv câștigarea poziției de lider pe piața locală) și anunțați că ziarul… se închide. Explicația, pe scurt: proiecțiile bugetare arătau că piața de publicitate, în special cea locală, era prea slab dezvoltată pentru a acoperi costurile de producție ale ziarului, iar vânzările la tarabă (chiar și din postura de lider de piață), nici pe atât.

Că baiul a fost viziunea patronatului, nicidecum a jurnaliștilor, s-a dovedit în mai puțin de un an, când s-a lansat săptămânalul Clujeanul. Proiect dezvoltat de Cătălin Tolontan, în paralel cu ediția de Transilvania a ProSport, cu o echipă construită, într-o mare parte, cu jurnaliști de la Ziarul de Cluj. Încă de la primul număr, Clujeanul a fost lider de piață, a fost model pentru rețeaua de ziare locale a MediaPro, a pus umărul ca și ProTV Magazin (cu care se distribuia, la pachet) să devină lider național pe segmentul magazinelor de programe TV și, în general, la întreg succesul, financiar și de audiențe/tiraj al publicațiilor din trustul lui Adrian Sârbu.

Totuși, din experiența de la Ziarul de Cluj, modul cinic (sau pragmatic, cum doriți) e mai degrabă partea anecdotică cu care am rămas, mult mai importantă fiind cea legată de principiile și valorile echipei redacționale. Multă, puțină, atât cât era, publicitatea (oricum, mult peste media din piață) nu avea nici cea mai mică decizie pe partea de conținut editorial. Și cu atât mai puțin alt tip de presiuni, îndeosebi cele politice, n-aveau vreo șansă să treacă. Țin pentru volumele de memorii detaliile episodului în care un fost parlamentar de Cluj a încercat să nege că i-ar fi comparat pe partizanii anti-comuniști cu tâlharii, într-o conferință de presă, iar redactorul șef, Alin Fumurescu, mi-a ținut spatele și a amplificat subiectul, chit că nu aveam înregistrarea audio, iar alți colegi din presa locală negau și ei că l-ar fi auzit spunând asta. Până în momentul în care deputatul în cauză a recunoscut tâmpenia care i-a ieșit pe gură, și de la solicitarea de dezmințiri a trecut la scuze publice.

Fumi a plecat în America, dar au rămas Dragoș Stanca și Mihnea Măruță, mai departe, la Clujeanul, iar la ProSport (în echipa Ioanițoaia-Tolontan, înainte de trecerea la GSP), principiile au fost aceleași – comercialul nu intră peste editorial și orice alt tip de presiune se oprește la redactorul-șef. Putea suna degeaba reprezentantul Petrom (mare client de publicitate la începutul anilor 2000) să se plângă că un arbitru care a favorizat Petrolul (echipa finanțată de Petrom) a luat o notă prea mică în caseta tehnică. Ba, a fost un episod în care un sfert de pagină reclamă la o bancă comercială (BCR) a fost ”uitată” pe afară într-o ediție ProSport, pentru că nici eu (ca autor), nici Tolo (ca editor al textului) nu aveam de unde să mai tăiem câteva mii de semne dintr-un reportaj despre ultima pereche de ghete de fotbal cu care a jucat într-un meci oficial Mircea Lucescu (și era perioada aia în care ProSport era, încă, în formatul tip cearceaf, în care intrau până la 18.000 de semne într-o pagină).

Știu, pot să pară dintr-o altă viață și, eventual de pe Marte, episoade de genul ăsta, în care riști să pierzi doi dintre cei mai mari clienți de publicitate (la vreme respectivă), ca Petrom sau BCR, pentru că nu vrei să crești cu un punct nota unui arbitru într-o casetă tehnică ori pentru că nu vrei să tai 4-5.000 de semne dintr-o poveste despre ”Lucescu Mircea, om al muncii la Combinatul Siderurgic din Hunedoara”.

Și zic ”altă viață” pentru că nici pe atunci (sfârșitul anilor 90, anii 2000) independența editorială, atât față de comercial, cât și față de politic ori alte interese ale patronatelor (diferite și, mai ales, în contradicție cu largul interes public) nu reprezentau o regulă. Iar după criza financiară (care a pus presa la pământ), dublată de dezvoltarea noilor media (care au absorbit cea mai mare parte a publicității care ajungea, până acum 15 ani, tradițional, în presă), a devenit o excepție, asumată de cele mai multe ori individual, în câteva proiecte independente (în special de investigație) ori în câteva echipe redacționale din instituții media mai mari. Cu scuzele de rigoare pentru cei care și-au făcut munca onest prin alte redacții, dar Gazeta Sporturilor, iar în ultimii ani și Libertatea, re-lansată cu oameni de la GSP, au fost (și sunt) ultimele locuri în care aceste principii au supraviețuit ca politică organizațională și ca mod de lucru al unei întregi echipe extinse (că deși două redacții, tot ca o singură echipă o văd).

Dacă zilele astea aceste principii se îndoaie, dacă GSP și Libertatea cad, nu jurnaliștii acestei echipe vor fi cei care vor pierde, ci noi toți, în parte, și societatea în ansamblul ei. Vom rămâne doar cu liber-exprimiștii pe bani de partid, de păcănele și pariuri, de imobiliari, de petrol, gaze ori cianură. Iar când vom realiza asta, s-ar putea să fie târziu.

Când cu Roșia Montană, prea puțini au înțeles

Și mai sunt solidar cu jurnaliștii de la GSP și Libertatea și pentru că am trăit pe propria piele experiența presiunii puse de comercial pe editorial. În primăvara anului 2009 am fost sunat de directorul editorial și mi s-a solicitat să elimin din ediția online a Clujeanului un articol legat de campaniile de pubicitate ale RMGC (subsidiara din România a companiei care încerca să autorizeze proiectul de extragere a aurului cu cianuri de la Roșia Montană).

Dragoș Stanca plecase din MediaPro, în 2006, la doar câteva luni după ce mă convinsese să preiau funcția de redactor-șef după plecarea lui Mihnea Măruță. Și tot atunci a plecat din Publimedia și Mihnea Vasiliu. Tolo plecase cu toată echipa de la ProSport la Gazeta Sporturilor. Și au luat cu ei și principiul potrivit căruia într-o instituție de presă (cât ar fi ea de privată și axată pe profit) în centrul afacerii sunt jurnaliștii, că altfel devine agenție de publicitate ori de PR, chiar dacă, aparent, are și ceva conținut editorial.

De unde și primele divergențe cu noua conducere centrală – să le spunem, ”de viziune” – legate de cum ar fi trebuit să arate un ziar gratuit la nivel național (proiect în care, până la urmă, Sârbu nu a mai investit) ori de salariile colegilor de la Clujeanul (pentru care am intrat în grevă și am ajuns să negociez cu demisia pe masă). Chiar și așa, n-am anticipat că mi se va cere să retrag din ediția online un articol care, vezi Doamne, ar fi afectat imaginea unuia dintre marii clienți de publicitate de pe piață (RMGC, care, cu excepția firmelor de telefonie mobilă, bătea tot ca buget de publicitate pentru presă, atunci) și, la pachet, a agenției de publicitate care îi reprezenta (de parcă nu i-ar fi fost afectată mai grav imaginea de deciziile CNA, legate de publicitatea înșelătoare a sporturilor create pentru RMGC).

În aprilie 2009, situația pe piața de publicitate era deja catastrofală, cu bugetele tăiate până la 80-90% sau chiar de tot (cu atât mai mult creștea importanța unui client ”generos”, ca RMGC). Îmi era destul de clar că șansele de supraviețuire ale Clujeanului erau minime într-o asemenea perioadă și că ar fi tins către zero, în condițiile în care îi antagonizam pe șefii care discutau direct cu patronul viitorul publicațiilor trustului. Am refuzat eliminarea articolului de pe site, dar am discutat și cu colegii situația, ținând cont că riscurile (pierderea locului de muncă, în special) îi vizau și pe ei.

”Spre bucuria mea, colegii mi-au aprobat decizia luată, înţelegând că atâta timp cât nu poţi spune şi scrie ceea ce ştii, atâta timp cât vocea societăţii civile reale poate fi bruiată de agenţiile de publicitate, de corporaţii, de politicieni, nu are sens să faci presă. Că pierderea unui loc de muncă şi a siguranţei zilei de mâine reprezintă un rău incomparabil mai mic, decât pierderea coloanei verticale” – asta am scris după cele întâmplate și după ce, așa cum anticipam, Clujeanul s-a închis la aproximativ două luni după acel episod. Iar anunțul închiderii a venit doar la câteva ore după ce (stranie coincidență) publicasem o opinie despre subiectul Roșia Montană.

După ce am trecut prin acest episod (și altele în anii care au urmat, legate tot de Roșia Montană), nu am cum să nu fiu solidar, astăzi, cu jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor și Libertatea. Oarecum, am un sentiment amestecat, de frustrare, bucurie și temere, când văd valurile și solidaritatea de care se bucură demersul și verticalitatea de care dau dovadă. Frustrare că pericolul generat de presiunile comercialului asupra editorialului și, mai ales, până unde poate ajunge, nu a fost înțeles încă de atunci (dezvăluirile fiind privite cu circumspecție, fie pentru că nu existau antecedente legate de MediaPro, fie pentru că agenția de publicitate direcționa multe alte/alți conturi/clienți către presă), bucurie să văd că lucrurile se mișcă acum, temere să nu fie prea târziu, ori să fim prea puțini cei care luăm poziție.

Posibil să aveți și voi alte motive să semnați și să dați mai departe petiția ”Ringier, nu paria pe cenzură! Solidaritate cu jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor și Libertatea” (aici), adresată patronatului Ringier. Vă garantez, contează, și pentru scrâșnetul din dinți al unor patroni, dar mai ales, pentru jurnaliștii implicați. Și, nu în ultimul rând, pentru noi toți, dacă nu vrem să ajungem să fim informați doar pe baza rate-card-urilor de publicitate. Plătite de partide, de firme de pariuri, imobiliare, extractive ori de altă natură.

(foto main: captură GSP)