Oricine a văzut extrasele din lucrarea de doctorat a actualului prim-ministru, dl dr. Victor Ponta, şi pasajele similare din lucrările necitate, dar reproduse cvasi-identic şi-a putut da seama că acea lucrare se califică pentru un plagiat de prima mînă, cum a constatat şi comisia desfiinţată rapid de spălătorul de şefi, ex-ministrul Educaţiei.
Nu trebuie să fii specialist în drept ca să vezi plagiatul, mai ales că e unul grosolan, de tip “copy-paste”, cum s-a spus deja. O pregătire universitară medie este suficientă. Indiferent de conţinutul lor, toate, dar absolut toate tezele de doctorat respectă anumite reguli formale, iar reproducerea fără citare a unor lungi pasaje din alte cărţi se cheamă plagiatşi e o infracţiune chiar dacă la capătul copierii doctorandul trînteşte o concluzie genială.
Aşadar, lucrarea de doctorat a domnului prim-ministru se califică la categoria “plagiat” (însă, date fiind acţiunile noii guvernări, acest text este un pamflet şi va fi citit ca atare; sper să nu fiu arestat pentru calomnie ori lezmajestate – aici “lezpremier”).
Şi totuşi, şi totuşi… există posibilitatea ca dl Victor Ponta să nu fi plagiat. Am două ipoteze care susţin logic varianta aceasta. A doua este mai complexă şi l-ar plasa pe domnul Ponta într-o descendenţă ilustră, dar o s-o las pe altădată. Prima e mai banală, iar ideea ei de bază o poate bănui oricine. Aşa că o să încep cu o poveste.
Povestea mi-a fost relatată de un prieten, scriitor din Iaşi, şi se referă tot la scriitori. Cum ambele persoane implicate în ea au murit între timp, prefer să nu le dau numele, mai ales că nu ele sînt importante aici.
Se zice că prin anii ’80 unul din scriitorii cunoscuţi ai Iaşiului, un scriitor altfel slab, dar cu bune abilităţi sociale, a decis că trebuie să mai publice o carte. Mai exact, un roman. A publicat-o, s-a bucurat de succesul local meritat (ba chiar mai mult de-atît) şi totul a fost bine pînă cînd, pe nepusă masă, scriitorul nostru se trezeşte acuzat de plagiat. Omul sare ca ars: “Ce plagiat? Care plagiat? Eu n-am plagiat niciodată pe nimeni!” Ba da, i se spune, aţi plagiat dintr-un autor italian. “Ce autor italian? Eu nici măcar nu ştiu italiană!” Şi avea dreptate sărmanul scriitor: nu ştia italiană şi nu ştia nici de vreun plagiat. Dar, după cum s-a putut verifica, plagiatul exista.
Ce se întîmplase? Scriitorul în discuţie, avînd el o oarecare poziţie şi destul succes prin cercurile înalte ale urbei, avea de făcut lucruri mult mai importante decît scrisul. Doar că, fiind scriitor, trebuia să mai şi publice, adică să scrie. Spre norocul (şi, ulterior, ghinionul) lui, scriitorul cunoştea un tînăr ager, foc de deştept, citit şi talentat, dar fără prea mulţi bani în buzunare, căruia i-a propus să îi scrie el o carte – sau nişte fragmente. Scriitorul avea banii, tînărul avea talentul, aşa că înţelegerea a picat de minune pentru amîndoi.
Doar că tînărul respectiv, talentat şi deştept, era, din păcate, şi cam leneş. N-a avut nici un chef să compună o intrigă pentru angajatorul său. În schimb, cum ştia italiană şi tocmai citea în original o carte a unui autor italian care nu fusese tradus în România, ce şi-a zis el: traducerea e o muncă mai uşoară decît creaţia. Ce-ar fi să traduc eu din italianul ăsta şi-apoi cine ce-o să ştie?
Acum, gurile rele spun că tînărul “negru” s-a destăinuit cuiva, fiindcă altfel povestea n-ar fi răsuflat aşa uşor. Dar asta nu mai contează.
Bănuiesc că şi dl dr. Ponta va fi păţit ceva asemănător. Cum pe vremea doctoratului Domnia Sa era şi şef al Corpului de Control al guvernului, şi lider al tinerilor PSD-işti (tii, uite ce mari s-au făcut acum!), nu cred să fi avut timp să îşi scrie lucrarea aceea de doctorat – la urma urmei, o formalitate, nu-i aşa? Se va fi găsit un “negru” care s-o facă, iar acel negru va fi fost şi el un personaj la fel de leneş ca tînărul din povestea de mai sus, aşa că a copiat şi el de unde s-a priceput, convins că nu se va afla nimic, de vreme ce sute de teze de doctorat din România se fac la fel. Dar esenţialul rămîne: s-ar putea ca dl Ponta să nu fi ştiut nimic, să-şi fi răsplătit posibilul negru conform înţelegerii, iar acum să fi fost luat prin surprindere de descoperirea fraudei, pe care nu el a făcut-o. Poate să fi comis o altă fraudă, prin acea presupusă delegare, dar, oricum, NU a plagiat.
Prin lumea academică se zice că asta e o practică obişnuită: asistenţii scriu lucrările profesorilor universitari şi apoi le semnează împreună cu ei sau le semnează doar Măria-Sa Profesorul. Oamenii cu bani plătesc făcători de doctorate, iar aceştia le compun numai ei ştiu cum, convinşi că nu le verifică nimeni. Oamenii cu bani se împăunează cu titlul, salahorii îşi primesc banii, iar educaţia şi cercetarea românească merg înainte vitejeşte prin deşert.
Dacă o fi fost aşa, bănuiesc că pe undeva prin Bucureşti, pe la vreo facultate de Drept, în deplină obscuritate, vreun personaj neştiut de presă, vreun simplu asistent, lector sau chiar conferenţiar (doar au trecut nouă ani de atunci) a încasat nişte cizme în fund. Şi mai cred că la ora actuală există prin universităţile ţării o mulţime de doctori în diverse ştiinţe şi arte care se agită disperaţi şi cer garanţii de la tineri isteţi şi neştiuţi că nu au plagiat nimic în lucrarea de doctorat comandată. Îi pun să jure că nu vor spune nimic nimănui despre înţelegerea care nu există, ameninţă şi promit orice, numai să se respecte legea tăcerii. Fiindcă nu se ştie cînd doctorul ajunge într-o funţie importantă şi devine o pradă bună pentru adversari.
Asta ar fi prima ipoteză legată de plagiatul pe care Victor Ponta nu l-a făcut chiar el. Cealaltă e mai complexă şi presupune că nici lucrarea de doctorat, în ciuda opiniilor adverse, nu e un plagiat, ci un monument literar anticipat de un maestru al acestei arte. Dar acum nu mai am timp pentru ea şi m-ar bucura dacă ar dezvolta-o altcineva. Poate chiar domnul premier.
Ipoteza 2 pentru cum nu ar fi plagiat Ponta este urmatoarea. Este posibil ca stiinta dreptului in Romania sa fi avut in 2003 reguli de citare neactualizate (in raport cu standardele internationale si cu standardele din alte stiinte), mai traditionaliste. Pentru aceasta ar trebui sa se verifice teza lui Ponta prin comparatie cu alte teze din acea vreme. Daca se iau lucrari stiintifice mai vechi, cum ar fi Cursul de Psihologie al lui Constantin Radulescu-Motru, aparut in 1923, sau Psihologia Configuratiei al lui Liviu Rusu, se va constata ca si acestia citau lucarile doar la sfarsit, fara sa faca nici o referinta in text la autorii citati, specificand ce si cat au luat din fiecare lucrare citata. In plus, pare sa fie un fapt in general ignorat ca exista reguli de citare diferite pentru diferite domenii si chiar jurnale stiintifice din cadrul aceluiasi domeniu. De exemplu, in psihologie se citeaza doar autorul si anul, dar nu si pagina (doar daca citatul este mai mare si este pus intre ghilimele se trece si pagina). In schimb, in alte domenii (socilogie, lingvistica), se trece si pagina de unde s-a citat, indiferent daca s-a preluat ideea sau formularea exacta a ideii. In plus, este greu de crezut ca doar Ponta ar fi fost favorizat in acea vreme sa nu respecte regulile de citare si de ce nu i- s-ar fi impus sa le respecte macar formal pe cele in uzanta in randul specialistilor din acel domeniu. Nici nu ar fi fost greu sa simuleze.