Primarii care fac bugetul local de așa natură încât școlile să fie puse în situația de a cere bani de la părinți pentru infrastructură, materiale și toate celelalte necesare pentru buna desfășurare a actului educațional;
Directorii care se plâng doar pe la colțuri că sunt atâtea lucruri pentru care nu primesc bani de la autoritatea locală, dar n-au scris nicio adresă către primar în acest sens ca să nu deranjeze iubitul partid care i-a ajutat să ajungă în funcție;
Consilierii locali care nu s-au bătut niciodată pentru o finanțare mai bună a unităților de învățământ unde sunt membri în consiliul de administrație, plus cei care sunt părinți la o școală unde plătesc fondul școlii (devenind victime ale propriei inacțiuni);
Preoții care desfășoară “morala creștină” încă de la festivitatea de deschidere a noului an școlar, când de fapt un simplu “fă ce zice popa, nu ce face popa” ar fi suficient.
Miniștrii care fac politici publice educaționale după ureche, fără să se bazeze pe date, pe rapoarte și pe expertiza societății civile.
Inspectorii școlari care își folosesc calitatea ca pe o bâtă politică, nicidecum să contribuie prin monitorizările și acțiunile lor la o educație de mai bună calitate.
Parlamentarii care, chiulind de la muncă, merg la deschiderea anului școlar pentru a le spune altora să nu chiulească și să se țină de școală, și pentru a posta fotografii lacrimogene pe Facebook cu ai lor copii.
Profesorii care văd școala ca pe o afacere, având deja pregătit planul cu meditații cu elevii de la clasă.
ONG-iștii care au impresia că doar ei au voie să vorbească pe o anumită temă sau nișa de reprezentare din învățământul românesc.
Elevii care vor să fie reprezentanți ai colegilor lor doar ca să se pună bine cu profesorii, directorul și establishmentul local, pentru note mari și participări la proiecte.
Jurnaliștii care scriu doar despre floricelele de la festivitatea de deschidere, nu și despre problemele și lipsurile din școli.
Am uitat pe cineva? 🙂