Radu Paul Ghe

Ce ne mai leaga?

Mă gîndesc la zilele astea stupide, de lupte politice fără sens – sau care au sens doar pentru o mînă de oameni –, şi mă înfurie apatia aproape generală a românilor. A mulţimii de români. În aer pluteşte multă ură, oamenii sînt dezbinaţi, se aleg tabere, se aud invective şi toată lumea se uită cruciş, dar în realitate nu se face nimic şi nu se întîmplă nimic. Peste tot auzi că politicienii sînt toţi la fel, că nu se poate schimba nimic, că, eventual, schimbi un rău mai mare cu un rău mai mic, dar mai departe nu merge nimeni. Doar ţara se degradează. Ţara, oamenii, traiul. Oare să nu existe nici o soluţie prin care să fie refăcut tot sistemul – adică dărîmat şi reclădit?

Dacă există, ea nu e una politică. Nu cred că vreuna din formaţiunile politice existente sau care încearcă să se constituie acum o să rezolve situaţia proastă a României şi a românilor. Nu pentru că n-ar vrea. Ci pentru că n-o să poată.

Problema e altundeva: în ceea ce numim generic „poporul român”. Poporul ăsta român a ajuns aproape o ficţiune. Sîntem de fapt o adunătură de interese egoiste, rareori uniţi în numele unui ţel comun. Ceea ce rostesc politicienii sînt doar vorbe goale, golite de sens, ce devin caraghioase, ca replicile din Cîntăreaţa cheală. Sau din Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, dar cu un plus de malignitate în ele. Patriotism, bunăstare, binele comun. Nu există bine comun. Cîţi mai cred în el? Cei care le rostesc au în minte cu totul altceva. Nu cred în ele şi nu mai sînt mulţi care să creadă în aşa ceva. Patriotismul ne gîdilă doar în contexte belicoase şi duhneşte mai degrabă a naţionalism revanşard. Patriotismul ca ură.

Ce ne lipseşte? Un scop comun, generos şi măreţ, care să scoată la iveală rezervele de generozitate, însufleţire, spirit moral şi civic şi, da, rezervele de patriotism pe care le au, într-o formă sau alta, toţi oamenii. Şi românii, şi ungurii, şi toţi cei care trăiesc aici. Ceva care să ne transforme dintr-o adunătură într-o comunitate.

Dar nu avem. Nu există aşa ceva. Există mai degrabă ură, divizare şi încrîncenare. Şi tendinţa de a fugi de România. Ştie cineva cîţi români au plecat definitiv în ultimii 20 de ani, furioşi pe lumea haotică de după 1990? Vor fi fiind un milion? Sigur. Două milioane? Poate. Oricum, e mult, prea mult pentru o ţară şi-aşa prost organizată. Şi fuga asta de România arată exact ce am spus: nu există o speranţă, un ţel spre care să năzuim şi care să ne îndemne să facem ceva împreună aici.

România vizibilă la televizor e mult prea politizată şi seamănă prea tare cu comediile lui Caragiale, atît de savuroase pe scena teatrului, dar atît de tragice prin consecinţele din lumea reală. În realitate Caragiale a ridiculizat prin comediile sale o realitate nesatisfăcătoare. Noi ne comportăm de parcă ne-ar fi scris nişte manuale de comportament, nişte coduri ale manierelor româneşti, şi acţionăm ca atare. O răsturnare perversă de sens pe care nu ştiu dacă el ar fi bănuit-o.

În momentul de faţă România nu e o ţară cu cetăţeni. E un teritoriu populat de o adunătură de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă şi sînt administraţi prost de o clasă politică submediocră. Cît timp nu ne leagă ceva, n-o să ieşim din mizerie. Soluţia cea mai la îndemînă – uşoară pentru unii, grea pentru alţii (ştiu asta prea bine) – e emigrarea. Deocamdată altă cale de ieşire nu există, iar emigrarea e o cale individuală.

Iar dacă nu găsim o cale comună, nu văd un viitor pentru România. Văd doar bătrîni săraci şi trişti, funcţionari nervoşi, cetăţeni umiliţi, gunoaie, scuipaţi şi înjurături. Văd oameni care se holbează la televizor ca să se enerveze şi apoi îşi descarcă furia unii asupra altora. Văd o ţară în care furtul, minciuna, înşelăciunea sînt criticate public, dar sînt acceptate social şi practicate pe scară largă – după posibilităţi. Şi mai văd o oligarhie cefoasă, urîtă trupeşte şi sufleteşte, care îşi clădeşte vile-cazemate în mijlocul unei ţări pline de praf şi gunoaie, scîrbită de prostimea din jur, dar pe spezele căreia trăieşte.

O ţară eşuată. Asta e România astăzi. O ţară în care domnesc băşcălioşii şi şmecherii, cu anturajul lor de chibiţi. O ţară ratată. Popoarele puternice au ceva care îi leagă pe toţi cetăţenii lor. Ceva de care sînt mîndri, ceva la care ţin. Dar, cum nouă ne lipseşte acel ceva, singura soluţie ar fi să îl construim pas cu pas, cu migală, onestitate, convingere şi cu unele sacrificii. Şi, în mod sigur, cu un plus de civilitate. Iar asta nu o poate face nici un partid politic, ci doar oamenii. Sper să o facă, să o facem. Sper, dar nu cred.


Articole recente

Recomandări

5 thoughts on “Ce ne mai leaga?”

  1. Bradean Pavel

    MARE dreptate ai, din pacate, domnul Radu, dar cineva ar trebui sa vrea si sa poata trezi romanii.

    Reply ↓
  2. Theodor

    Eu spun ca ne leaga bunacuviinta,aceea care o mostenim,inca,de la vechea civilizatie taraneasca,si care a sustinut acest popor in anii in care se preamarea lupta de clasa.
    Ce trebuie sa facem?
    1.Sa cerem partidelor sa nu se mai amestece unde nu se pricep(un exemplu fiind CCR)
    2.Sa nu mai acceptam sa votam parlamentari traseisti politici(reuniti ,recent,in UNPR).
    3.Sa impunem parlamentului sa legifereze un mecanism prin care alegatorii sa poata revoca,la cerea lor,parlamentarii care dovedesc ca nu le mai reprezinta interesele.

    Daca bunacuviinta nu patrunde in parlament,nu mai avem ce astepta dela viitor.Civilizatia Romaneasca poate supravietui numai prin limitarea arogantei politicienilor”de meserie”

    Reply ↓
  3. Petroniu

    @Theodor. Ma tem, stimate preopinent, ca invocatzi o fictziune, anume, bunacuviintza care, daca intzeleg eu bine, ne caracterizeaza pe totzi romanii si ne-a sustzinut in vremurile care preamareau lupta de clasa… etc. Ce dovezi avetzi in sprijinul acestei asertziuni ? Va rog sa producetzi dovezi CONCRETE si cu relevantza, statistic vorbind, de massa. Ma tem ca tocmai aceasta bunacuviintza, fruct al unui bun simtz general valabil in societatea romaneasca, nu mai exista aproape deloc in masa de romani. Mai exista pe ici-colo, dar nu mai este demult o caracteristica de massa si nici nu va putea redeveni astfel cata vreme PROPRIETATEA nu redevine sacrosancta si garantata ca atare de Constitutie si de legi; garantata efectiv, nu aparent, prin actziunea indeturnabila si permanenta a Justitiei. Asa ceva nu exista in Romania (fiindca asa a vrut Iliescu ? pote, dar el a fost doar trigger-ul care a declanshat un indelungat proces de corupere efectiva a societatzii, care s-a grabit sa alerge cu entuziasm pe calea deschisa de parintele “democratziei originale”). Va putetzi intreba in ce fel respectarea fara menajamente a proprietatii (materiale, la aceasta ma refer aici) poate schimba (incet si sigur) gandirea sociala a romanilor. Nu am loc sa dezvolt o demonstratzie completa, dar se vede cu ochiul liber ca odata ce Statul, prin legi corecte si fara cusur referitoare la proprietate si printro Justitie eficienta in aplicarea lor, sprijinita de toate Fortzele de Ordine Publica, deevine eficient in apararea/garantarea proprietatzii, modul dea a gandi al populatiei se va schimba ireversibil. Stasrea actuala, de care se plange toata lumea, isi are originea in generalizarea filozofiei furtului, implementata de comunishti, acceptata mult prea ushor de “populatzie” si exploatata cu folos doar de jmekerii “democratiei originale” romanesti. Probabil ca nu sunt prea convingator in peldoaria mea, dar o analiza cat de cat atenta a faptelor arata ca aceasta este singura parghie cu eficientza reala in schimbarea modului de a gandi al maselor. Cine are argumente contare, sa le prezinte, va rog.

    Reply ↓
  4. Bruno OMER

    stil superb, idei acute, ramane sa vedem speranta.
    Sa descinda Luceafarul pe politicieni dar dupa aia cui ii vine randul pentru ca noi i-am facut pe politicieni si nu invers.
    Politicienii nu sunt decat oglinda sufletelor noastre cu individualismul exacerbat la maxim.
    Si daca venea un alt Luceafar din cer, printre cele 12 stele aurii a cerului albastru european.
    Ni se pare rece si distant astazi pentru ca n-am stiut sa-l invitam la noi, nici n-am stiut sa-i zicem “mersi” pentru ce au facut pina aici si ce permite politicienilor nostrii sa dispuna de bani care reveneau proiectelor comune nationale.
    S-ar putea sa le spunem un mersi in loc sa-i trimitem pe tiganii nostri sa cerseasca si sa refuzam sa-i luam inapoi pentru e mai bine sa fure la ei decat la noi?
    S-ar putea sa ne spunem ca si noi avem un tel in familia europeana chiar daca astazi multi europeni se tem ca vor ajunge mai rau decat romanii? Eu nu ma simt ingrijit pentru ei, mai rau decat am trait nu se poate, la ei. Dar la noi EVERYTHING IS POSSIBLE.
    Si fara bani stiim sa facem multe lucruri.
    Numai sa incepem si sa nu ramanem imburghezati si amortiti si sa incercam si noi la randul nostru, dar maine dimineata, la 7:00, si nu sa trimitem sa se bata in locul nostru vecinii sau tinerii nostrii deziluzionati.

    Reply ↓

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *