Basarab, plagiatorii si cumanii

N-o să vă vină să credeţi. Se fac săpături arheologice la Sf.Nicolae din Curtea de Argeş la mormîntul lui Vlaicu-Vodă, după care urmează la rînd Mircea cel Bătrîn, la Cozia! Intenţia investigaţiilor, despre care nu ştia nimeni în ţara asta, care a fost a acestor voievozi, ar fi să se extragă din osemintele Basarabilor probe de ADN ca să aducă dovada rîvnită că aceia au fost români neaoşi – de os domnesc, nu-i aşa? -, ori – Doamne fereşte! – să confirme ipoteza insidioasă şi nepatriotică cu privire la originea lor cumană.

Există trei probleme aici: una, mică dar esenţială, e de natură ştiinţifică; a doua ţine de politica cercetării la noi (sau politizarea ei, ceea ce aduce în poziţii de decizie oameni incompetenţi), şi a treia, mai subtilă, o anumită tendinţă de abordare tabloidă a istoriei (am văzut ştirea pe ProTV!) care nu mai are limite în buna cuviinţă. Să le iau la rînd.

Problema ştiinţifică este, evident, că noi nu avem o genă a românităţii sau cumanităţii pe care să o găsească vreun cercetător la microscop. Dacă aşa ceva exista, Hitler reuşea demult să stabilească descendenţa lui directă din Nibelungi şi Ceauşescu pe a sa din Burebista. Au existat încercări nefericite ale unor antropologi cam legionari ai noştri (nu geneticieni) în jur de 1940 să folosească instrumente ştiinţifice pentru a studia rasele, episod dramatic încheiat cu judecarea lor cînd au venit ruşii. De atunci încoace, slavă Domnului, nu s-au mai folosit asemenea instrumente pentru scopuri generale. Genetica poate folosi cel mult în cazuri individuale, cînd apar descendenţi ai unei familii cunoscute (de exemplu, urmaşii de culoare ai lui Thomas Jefferson) care vor să stabilească filiaţia lor; cu alte cuvinte, cînd există la ambele capete o persoană clar identificată, cu un ADN determinat, ceea ce nu e cazul cu dacii, românii şi cumanii. Cine a văzut un ADN de cuman?

Problema politică este cum sînt permise asemenea amatorisme, contra cărora a protestat în mod just ministrul Culturii, el însuşi arheolog. Autorizaţia de cercetare a fost semnată de domnul doctor Mircea Angelescu, consilier al ministrului, şi el arheolog pasămite ( acuzat de plagiat fără consecinţe, cu ani de zile înaintea generaţiei actuale de politicieni). Semnează şi directorul interimar al Direcţiei Patrimoniului Naţional din Ministerul Culturii. Proiectul este susţinut de responsabilitatea ştiinţifică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (desigur, Pârvan, dacă ar auzi, s-ar răsuci în mormîntul său, pe care încă nimeni nu l-a deschis). De finanţarea acestui proiect răspunde „Patrimonium Transylvanicum”, de care n-am auzit pînă acum.

Cui i-a venit ideea de a verifica identitatea etnică a primilor noştri voievozi? Nu e clar, dar în favoarea ei s-a declarat la TV tînărul istoric clujean Alexandru Simon, cunoscut ca adversar al şabloanelor naţionaliste, pe care le combate în studii numeroase, erudite, presărate cu remarci personale impertinente la adresa altor autori, care nu au ce căuta în articole academice.

Din nenorocire, la originea acestei iniţiative nesăbuite este o problemă de stimă de sine a poporului român şi de onoare naţională pe care a declanşat-o domnul Neagu Djuvara prin cartea sa Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Humanitas 2007). Prezenţa charismatică a autorului în viaţa publică a reuşit să stîrnească o dezbatere în jurul acestei teme, al cărei interes pentru omul de rînd nu putea fi altfel prea mare. La criticile pe care le-a întîmpinat savanta lucrare, răspunsul n-a întîrziat să vină cu a doua carte, arătînd o susceptibilitate exagerată, Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Humanitas 2011). Îndoielile unor istorici faţă de argumentarea dibaci construită a domnului Djuvara n-au depăşit limitele unei polemici ştiinţifice, pe cînd în mass-media reacţia favorabilă a fost atît de intensă încît autorul s-a putut felicita de „imensul interes suscitat la marele public”. Totuşi, a crede că prin investigarea unui ADN de 700 de ani se cîştigă un adevăr istoric asupra căruia confruntarea academică nu obţinuse certitudinea este o naivitate. Una care nu poate fi atribuită d-lui Djuvara, care a avut prudenţa de a adăuga: „faptul că Thocomer şi fiul său Basaraba erau „românizaţi” prin 150 de ani de convieţuire cu populaţia valahă care i-a ales drept conducători e o realitate pe care n-am contestat-o nici un moment”. Subtilităţile astea însă s-au pierdut prin presă şi acuma totul a devenit marfă de jurnal de ora cinci, exhumăm şi facem, ca în filme de duzină cu detectivi, examene medico-legale ca să aflăm dacă Basarab era român sau cuman!

Cum a fost posibil ca nimeni să nu fi întrebat Comisia Monumentelor Istorice dacă încuviinţează exhumarea voievozilor de la Argeş şi ca ministrul să afle din presă ce se întîmplă? Ne-am intors in vremea rasismului legionar cumva? (cititi miercuri continuarea in revista Dilema Veche)