Pe mine, biet român crescut într-un iad al birocraţiei, continuă să mă uimească lipsa de suspiciune cu care eşti tratat în afara spaţiului nostru funcţionăresc. În drumul spre Viena, după controlul paşapoartelor de la graniţa dintre România şi Ungaria, n-am mai scos decît biletele de tren, ca să i le arătăm conductorului.
În Budapesta, odată urcaţi în trenul de Viena, Alina şi cu mine ne-am pus paşapoartele la îndemînă. Degeaba. Uitasem de spaţiul Schengen (cum, de altfel, poate să uite şi România cîţiva ani buni, dar în celălalt sens). Graniţa dintre Ungaria şi Austria nici nu ştiu sigur cînd am trecut-o. Pur şi simplu am ajuns la Viena.
Am coborît, am mers la staţia de metrou şi am pornit-o spre MuseumsQuartier, unde erau apartamentele artiştilor rezidenţi. Fără să ştim germană, fără alte indicaţii în afara celor din oraş, am ajuns rapid şi uşor. La MuseumsQuartier am mers la paznicii de la poartă şi am spus că am venit. Mi-am spus numele, el a verificat ceva pe o foaie şi m-a întrebat: “O cheie sau două?” “Două, că sîntem doi.” “OK, haideţi să vă arăt unde e apartamentul.” Şi ne-a dus pînă la uşă, apoi a plecat. Şi gata.
Inutil să spun că aveam iarăşi paşaportul pregătit. Paşaportul şi invitaţia oficială de la MuseumsQuartier. Şi tot inutil – nici n-am fost întrebat de ele.
Cîtă imprudenţă! Dacă eu nu eram eu? Păi, cum, aici poate veni oricine să ceară nişte chei şi să se ducă în nişte apartamente, din care poate să fure tot sau mai ştiu eu ce să facă? Orgii? La mine acasă, în România, mi s-ar fi cerut buletinul, cineva s-ar fi uitat lung la poza din acte şi m-ar fi pus să-mi dau jos ochelarii, să se asigure că sînt eu, m-ar fi pus să completez un formular cu datele personale, plus un formular de predare-primire a cheii… şi cîte şi mai cîte s-ar putea inventa, că nu pun la îndoială competenţele funcţionarului nostru. Şi ăştia, austriecii? Mă mir că nu le-au furat pînă acum muzeele cu totul, cu toţi Klimţii şi Schielii şi Kokoschkii lor!
