Daniel Befu

Mărturia unui erou care în decembrie 89 a rămas fără un picior și răspunsul lui la întrebarea: ”A meritat?”

În decembrie 1989, Dan Gavra avea 24 de ani și era frânar în gările timișorene. Era un tânăr anonim care asculta Europa Liberă și care, în 15 decembrie 89, a fost printre primii mai puțini de 20 de oameni care s-au dus la reședința pastorului Tőkés Laszlo, pentru a opri mutarea lui forțată. În întunericul primei seri el a fost cel care a aprins primele lumânări, la lumina cărora au început să se strângă protestatarii. Mai întâi zeci, apoi sute. Două zile mai târziu, a fost împușcat la proteste. A scăpat cu viață, fiind ascuns în spital de asistente și medici, dar și-a pierdut piciorul.

După 25 de ani, Dan Gavra a rememorat pentru România Curată zilele lui decembrie 89. Așa cum le-a trăit el. La final a răspuns și la întrebarea: “A meritat?”.

***

Cum ați ajuns din cetățean normal al Republicii Socialiste România, un revoluționar?

Pentru mine Revoluția a început în data de 15 decembrie. Atunci am venit de la lucru. Eram ceferist. Manevrant de trenuri. Luam vagoane din stații, lăsam alte vagoane în stații. În regionala Timiș, aici. Lucram de obicei în zone de frontieră: Stamora Moravița, Jimbolia și altele. În 15 dimineața am sosit acasă la Timișoara, după tura la CFR. Pe autobuz, în drum spre casă, mă întâlnesc cu o colegă și îmi spune: “Știi, omul ăla de care mi-ai spus tu, Tokeși (sic!) are probleme, vor să-l aresteze, vor să-l scoată din orașul nostru. Auzisem de Tőkés la Europa Liberă și povesteam la unul și la altul ce ascultam eu la radio. Ea mergea prin oraș și a trecut prin Piața Maria, unde era parohia lui Tőkés și văzuse niște tineri reformați care protestau”. Uau… Când am auzit am fugit acasă, m-am schimbat de ținuta de ceferist, m-am îmbrăcat în civil și la ora 10 dimineața am ajuns în față la Biserica Reformată, la stradă, unde erau tinerii aceia reformați, vreo 16-20 de persoane. Am stat acolo, veneau oameni, întrebau ce se vinde, ce se cumpără. Pe vremea aceea era bișnița sârbilor. Veneau și vindeau blugi, gumă de mestecat, țigări.

Credeau că e o adunătură de bișnițari?

Da. Unde vedeau 2-3 oameni adunați credeau că precis se vinde ceva, că așa era viața. Și veneau mulți și întrebau: vroiau să cumpere ciocolată Cipiripi, Kent. Oamenii vroiau să cumpere ceva. Noi le-am spus: “Fraților, aici nu se cumpără nimic. Aici vor să aresteze un preot. Pe dl Tőkés vor să-l mute din orașul nostru”. Grupul creștea, se micșora, în funcție de oră. La orele 16.00, când ieșeau întreprinderile, în Piața Maria fiind un nod de linii de tramvai, mulți coborau, veneau și întrebau. Și noi le spuneam oamenilor: “Băi, aici trebuie să ajutăm. Vreți să rămâneți, ca să vă alăturați nouă?”. Unii rămâneau, alții nu. Seara după ora 18.00 am ajuns câteva sute de oameni.

Cât ați stat în ziua de 15 decembrie?

De la 10 dimineața până la 23.30.

Dar de ce atât de mult timp? N-aveați o viață? Altceva mai bun de făcut? Sau nu v-a fost frică măcar? De miliție? De securitate?

Nu era miliție. Erau doar nouă securiști.

De unde știți că erau securiști și de unde știți că erau nouă?

Erau nouă pentru că îi știam. Erau altfel îmbrăcați, aveau altfel de vocabular. Știu că eram 16 oameni și nouă securiști. Nu ne era teamă. Că n-aveam de ce. Nu ne gândeam noi la așa ceva, la o revoluție. Noi am mers să-l sprijinim pe dl Tőkés. Nimeni nu s-a gândit la: “jos comunismul!”, sau ceva de genul ăsta.

Dar de ce ați vrut să-l sprijiniți?

Pentru că dl Tőkés a dat niște declarații la Europa Liberă și la un post de radio maghiar că la noi în țară e penurie de curent, e lipsă de pâine, că trăim în frig și televiziunea emite două ore. Cine mai avea curajul ăsta? Să știți că nu numai domnul Tőkés era un dizident. Erau mai mulți. Și noi îi admiram. Auzeam despre ei la postul de radio Europa Liberă. Îl admiram nu numai pe domnul Tőkés. Eu nu îl mai cunoșteam personal până atunci.

A ieșit la geam să vorbească mulțimii?

A ieșit la geamurile care nu mai erau, pentru că securiștii au spart toate geamurile, ca să forțeze plecarea lui din clădire. A ieșit la geam, a vorbit cu noi. A spus: “Să fiți cuminți, să mergeți acasă. Să nu pățiți ceva”. Erau cu el în cameră civili, care-i auzeam zicând: “Du-te și spune-le. Du-te și spune-le. Să plece acasă. Să plece acasă”. Am văzut unul cu mustață care era în spatele lui Tőkés. Am văzut că îi era frică. Soția lui era gravidă în luna a 5-a. Smulsese ușile de la alte camere și le pusese în geam. Era decembrie totuși. Și ea gravidă. Fusese bătut am înțeles. Cu câteva zile mai devreme. Venea de la o înmormântare și 4 malaci l-au atacat. Noi îl admiram pentru curajul lui.

Despre ce vorbeați cu ceilalți protestatari?

Îi adunam în jurul nostru, noi cei care eram ascultători de Europa Liberă și le spuneam ce-am auzit despre Tőkés. Eu eram și creștin. Le vorbeam și de Dumnezeu. Le spuneam: “Oamenilor, trebuie să vă întoarceți, să vă pocăiți, să vă schimbați viața”. Și între noi a venit securistul respectiv: “Bă, ține Dumnezeu cu voi, că vă dă soare”. Îi cunoșteam, că altfel vorbeau. Erau miștocari. Veneau și aruncau pastile din astea, nu medicamente, ci vorbe care să te prindă, sau să te încuie. Erau școliți. Seara pe la 17.00, când începea să se întunece, oamenii au început să se retragă spre casele lor. Atunci mi-a venit o idee. Era prea fain ca să se termine. Am spus tinerilor care erau cu mine acolo: “Mă, aveți bani la voi?”. Fiecare avea 5 lei, 3 lei, 10 lei și am luat de la fiecare bani și am mers la biserica ortodoxă și am cumpărat lumânări. Era doi lei paiul de lumânare. Am făcut un mănunchi frumos de lumânări și mergeam, luam oamenii de mânecă: “Domnu, domnu, rămâneți peste noapte”. Vreau să vă dau o lumânare în semn de solidaritate cu domnul Tőkés.Unii primeau, unii erau mai reticenți. Când mi-a venit ideea cu lumânările erau zeci. După ce-am început să împărțim lumânări s-au strâns sute.

Au intrat oameni sus la d-nul Tőkés?

Da. Au intrat la un moment dat când a venit primarul Moț. A venit cu o Dacie albă, a venit primul secretar de partid. Seara pe la 19-20. Odată cu ei au intrat și dintre noi. S-a făcut din partea manifestanților un grup de 5 persoane. Au vrut să intre mai mulți, dar au zis securiștii care erau cu el că nu permit mai mulți. Au discutat acolo, au promis că nu-l vor expulza, dar n-au vrut să dea nimic scris. Totul a fost verbal. Ne-am enervat. Am vrut să dea negru pe alb. Am zguduit Dacia lui Moț. Au plecat. Nu s-au înțeles cu noi. Miliție era doar la colțurile străzii. Au plecat ei, noi ne-am continuat manifestația noastră și la un moment dat se întâmplă un fenomen. Unul dintre noi, un tânăr, un băiat, strigă: „Jos comunismul”. Noi îi spuneam atunci „Păunescu”. Nu-l știam după nume, dar îi ziceam așa, pentru că îl imita pe Păunescu de la Cenaclul Flacăra. Și mi-a rămas în minte o chestie tare de atunci, când s-a rugat „Tatăl nostru”. S-a rugat el: „Tatăl nostru de la București/Sfințească-se epoca ta ca-n America/Pâinea noastră cea acră și neagră/ Dă-ne-o nouă astăzi” șamd. Și când a terminat rugăciunea asta a strigat: „Jos comunismul”. Era seara târziu deja. Atunci au venit tinerii și i-au zis: „Ce faci? De ce strigi? Aici nu e manifestație anticomunistă”. Și el le-a spus: „A fost până acum pentru Tőkés. De-acum este manifestație anticomunistă”. Imediat securiștii au vrut să-l înhațe. Noi ne-am interpus între el și securiști și i-am zis: „Păunescule, tai-o de-aici că ăștia vor să te salte”. Și ăsta o plecat. Am numărul lui în telefon. Pe el îl cheamă Cercel. Dar atunci nu știam numele lui. Era deja ora 22.00-23.00. Securiștii ăștia care erau printre noi- cărora le-au mai venit forțe, alții tot în civil- ne-au împins din fața Bisericii Reformate, în stația de tramvai din Piața Maria. Și au ocupat acolo locul. S-au pus unul lângă altul între clădirea bisericii și cealaltă clădire, cu fața către stația de tramvai. Ne înjurau, alții vorbeau frumos: „Mergeți acasă, nu fiți proști. Ce-aveți de gând?”. Tinerii, în următoarele 5 minute au apărut cu pari și i-au atacat pe securiștii care au făcut gard între cele două clădiri. I-au atacat cu pari și i-au alungat de-acolo. Cu pari, cu lemne rupte din garduri, nu știu de unde le aveau. Și au recucerit locul. Se făcuse 23.30. Eu la 23.40 am plecat de-acolo. Am plecat la gară, pentru că a doua zi trebuia să fiu la Becicherec (sat din jud. Timiș – n.r.), unde am tăiat porcul. În data de 16 am fost la tăiatul porcului în Becicherec.

Cum, ați plecat de la demonstrația ca să tăiați porcul? Nu era mai important Laszlo Tőkés?

Era important și asta. Pentru că e un lucru care-l programezi și pentru mine orice program e program. Mie mi-a plăcut stilul german întotdeauna. Nu visam eu ce se va întâmpla a doua zi, sau după două zile. Evenimentul meu a fost acolo, atunci, în ziua aceea și el s-a chemat tăiatul porcului. Nu mă gândeam la ce va avea loc mâine, la manifestația care va fi. La tăiatul porcului era tatăl meu, era fratele lui și i-am spus unchiului meu: „Se va întâmpla ceva. O să cadă Ceaușescu”. Râdeau toți de mine, pe-acolo. După revoluție, când ne-am reîntâlnit, mi-au spus: „Bă, ai avut gura aurită”. Nu era nici gând că va cădea Ceaușescu.
Îmi aduc aminte de la acel tăiat al porcului că am luat o jumate de porc pe brațe, eram în două picioare și puteam să merg pe două picioare și l-am dus din curtea din spate până în camera din față unde se tăia porcul.

Ce-ați simțit când cărați jumătatea aia de porc? Știu că erau probleme cu mâncarea în acele timpuri…

Era penurie de alimente, dar în Timișoara se mai putea fura de la abatorul de carne Comtim. Unii furau carne, alții furau ață și fiecare fura de unde lucra. Se făceau trocuri. Sora mea lucra la abator și fura carne sau cumpăra de la cel care fura. Așa că acel cărat al porcului nu mi-a stârnit un sentiment deosebit. Și m-am întors în Timișoara în 16 seara. În 17 decembrie prima dată am fost la biserică, trecuse o săptămână de la inaugurarea Bisericii Baptiste nr 1. Imediat după biserică m-am dus acasă, m-am schimbat de hainele de biserică și m-am îmbrăcat în haine de revoluție.

Ce fel de haine de revoluție?

Așa le zic eu acum. M-am îmbrăcat gros. Trei perechi de pantaloni, plus izmana. Izmană-ciorap, pantalon-ciorap peste, iar pantalon-ciorap… trei svetere, peste geacă de piele, fes pe cap, mănuși în mâini. Am zis că dacă mă bat, să nu simt, iar dacă mă arestează să nu-mi fie frig la răcoare. Că operaseră deja arestări. Eu locuiam în Timișoara și lumea vorbea. În 15 spre 16, în noaptea aceea, s-au operat arestări, pentru că securiștii care au fost alungați de-acolo, au venit cu forțe. După ce-am recucerit piața.

Ați participat și dumneavoastră la această recucerire a locului de demonstrație sau erați plecat la tren?

E mult spus am recucerit. Am împins și eu. Un securist m-a împins cu burta. Mi-a dat o burtă și m-a împins. Că era mare. Erau oameni pogani, oameni solizi. În mine nu au dat, dar pe alții i-au lovit. Pe mine m-a împins numai cu burta: „Tai-o mă de-aici”. Eu sunt micuț. Dacă-mi dădea una în cap, mă băga în pământ. Și am recucerit Piața Maria. Era 23.45. La 23.59 pleca trenul spre Becicherec, unde aveam tăiatul porcului a doua zi și la 23.45 am plecat spre gară. Am băgat o viteză, atunci puteam să fug. Eram tânăr: 24 de ani jumate. Am prins trenul.

Și fără să vreți ați scăpat de valul de arestări din acea noapte?

Da.

Să revenim la data de 17 decembrie.

Pe la două am plecat de-acasă. Îmi aduc aminte foarte bine ce s-a întâmplat în centru, în Piața Operei. M-am plimbat, am văzut că spărgeau vitrine, intrau în magazine. A venit unul la mine cu o sticlă: „Ia și bea”. „Nu, că eu nu beau”. „Ce, ești securist de nu vrei să bei? Bea aici cu mine”. „Nu, îs pocăit, nu-s securist”. „Aaa! Pocăitule”. Și m-a lăsat. Am văzut că dădeau cu picioarele în vitrine. Am tras o dată cu piciorul așa în vitrină.

De ce?

Nu știu. Și vine la mine o tânără, o fată înaltă, atletică și mi-a dat cu pumnul fix în ochi. Am fugit după ea: „De ce m-ai lovit?”. „Ce ai cu vitrinele?”. „Da chiar, ce am?”. „Nu vezi că sunteți manipulați?”. „Chiar, nu mi-am dat seama”. Atunci ne-am retras cu toții pe scările catedralei și am început să strigăm: „Nu ne solidarizăm. Nu ne solidarizăm”. Cu ce se-ntâmpla în piață. Au dat foc la… pe colț era un magazin de blănuri. Au dat foc la blănurile alea. A început să ardă. Deasupra erau locatari, bloc cu gaz. Țipau acolo.

Deci se rupseseră protestarii? Erau două grupări? Câți erau în Piața Operei și câți erau la Catedrală?

Pe treptele Catedralei erau vreo câteva persoane. Erau zeci sau câți să-i numeri pe degete? Câțiva, nu zeci. Oameni care-și dădeau seama ce se întâmplă veneau cu noi și grupul nostru de pe scări creștea.

Bun, scandați lozinci prin care vă desolidarizați de grupul care vandaliza piața. Și ce altceva mai scandați?

Ne-am retras și strigam tot felul de lozinci pe treptele Catedralei. „Vrem făină și mălai/ Și pe regele Mihai”. „Vrem pașapoarte/ Vrem pașapoarte”. „Libertate/ Libertate/ Libertate te iubim/ Ori învingem ori murim”, „Vrem alegeri libere”.
Deci n-ați vrut să scotociți prin magazinele cu vitrine sparte, ați vrut altceva să înțeleg. Libertate, da?
Noi mâncare aveam. Papa aveam aici în Timișoara. Nu ne interesa papa. Pâine aveam, carne era. Partea de vest era bine aprovizionată și pe timpurile acelea. Noi n-aveam probleme cu partea economică, ca și oltenii și moldovenii.

Miliție, jandarmi, veniseră?

N-am văzut. Până la ora două jumate. A apărut între Cinema Capitol și Primărie, un pluton. Atunci am văzut niște TAB-uri (transportor amfibiu blindat – n.r.) între primărie și altă clădire, erau două sau trei TAB-uri. De la două până la ora 18.00 am stat pe scările Catedralei o bucată de timp și o bucată m-am învârtit pe acolo prin centru, m-am sucit. Geamurile erau sparte. Am intrat într-un magazin, am căzut acolo-n nas. Am călcat pe niște rimeluri, creioane din alea de fardat.

De ce-ați intrat în magazin?

Nu știu.Toate erau sparte. Au dat foc la altele. Erau oameni care luau băuturi de-acolo, beau și după aia aruncau cu sticla în vitrină. Chestii din astea. Tot felul de oameni erau acolo. De pe treptele Catedralei am plecat o parte între Capitol și Primărie, unde se formase un pluton militar care stăteau cu armele pregătite. Erau patru rânduri de soldați, un rând de scutieri, cu scuturi. Am pus mâna pe scut, l-am pipăit.

De ce?

Să văd din ce e făcut. Mi-am desfăcut fermoarul de la geaca de piele și am pus vârful țevii de la pușcă la mine în coșul pieptului. Și i-am zis soldatului: „Ce vrei, să tragi în noi?”. Soldatul m-a întrebat: „Ai făcut armata?”. „Da, am făcut”. „Dacă ai fi tu în locul meu aici, ce ai fi făcut?”. Și atunci am tras fermoarul înapoi la geacă și m-am tras în spate. M-am gândit în sinea mea: „Chiar, ce aș fi făcut?”. Mi-am dat seama că era un teribilism. O nebunie. Asta era pe la ora 18.00

Erați mai mulți acolo?

Da. Dansam hora unirii. Atunci am spus că imnul de stat nu mai e trei culori, va fi „Deșteaptă-te române”. Și cântam și noi primele versuri din „Deșteptă-te române” și iar o luam de la capăt, că nu știam mai departe.A venit unul cu o blană în flăcări. Fugea. Și a venit să o arunce peste soldații ăia acolo și vlăjganii care dansau hora Unirii acolo l-au oprit: „Ce faci mă?”. Cred că era un instigator. Și atunci am început: „Armata e cu noi/ Armata e cu noi”. Spontan.

Cine a zis primul?

Da de unde să știu, că eram atâția acolo. Am uitat să spun că în timpul cât am stat pe scările Catedralei a venit un tânăr cu un steag fluturând. A stat o perioadă cu noi. Nu pot să spun cât. Am fost în afara timpului și spațiului atunci. Și mirosul și tot era altceva.

Ce miros?

A fost un miros plăcut.

De ce?

De libertate.

Cum miroase?

Nu știu să descriu. N-ai fost acolo ca să simți. He!He! Simțeam libertatea. Simțeam o bucurie-n suflet. Numai cei care…nu știu să-ți explic sentimentele alea. Sunt niște sentimente care sunt doar atunci când le trăiești. Erau niște sentimente plăcute. Eu, cel puțin, m-am gândit: „Mâine va fi în România ca-n America. Va fi libertate, vor fi câinii cu covrigi în coadă. Va fi ok”. Apoi am plecat de la Catedrală împreună cu steagul.

Stema era decupată?

Nu, nu era. Au vrut să o decupeze, dar ne era să nu se rupă steagul. Nu ne interesa pe noi stema de pe steag. Până la urmă noi n-aveam ceva cu steagul sau cu stema. Stema era a României. Noi aveam ce-aveam cu sistemul care ne-a fost impus de Uniunea Sovietică. Noi aveam de luptat împotriva fiarei roșii. Nu ne interesa pe noi Ceaușescu. Nu ne interesa pe noi Securitate, Miliție. Asta ne interesa pe noi, să scăpăm de sub cizma Sovietică. Ăsta era interesul nostru.

Vorbiți de concepte destul de complexe. Erați cumva influențat și de emisiunile de la Europa Liberă?

Da. Acolo era tot ceea ce ne însuflețea. Era o baterie care ne încărca. Ne puneam seara noi pe noi la încărcat, ca și cum am fi fost aparate electrice. Altădată prindea mai bine, alteori mai prost, eram nervos. Îmi amintesc că învârteam de rotiță sub plapumă, să prind postul, ca să nu se-audă la vecini când butonez. Pereții aveau urechi. Și mama, la care locuiam, avea de multe ori probleme cu mine, că prea o bruiam: „Pâr-pâr-pâr-pâr-pâr”.

Bun, ați plecat de pe treptele Catedralei încotro?

Am mers spre podul Mihai Viteazul. Dar înainte am mers spre studenți. Am aflat că studenții care mai rămăseseră în campus era închiși. Am mers să scoatem studenții. Parterul și etajul unu de la cămine. Am plecat cu steagul. Am fost primul care a dus steagul de la Catedrală până la Podul Mihai Viteazul. Îl ducea un băiat și o fată. Eu cu mâna stângă și în partea cealaltă o fată. În jurul steagului era ca un semicerc care păzea steagul, iar în spate mergeau câteva sute de oameni. Două, trei sute. Pe la 19.00-19.30 am plecat de la Catedrală. Am dus steagul pânî la podul Mihai Viteazul, apoi l-am dat la alții care au vrut să-l ducă. Era o mândrie să duci steagul.

Ce simțeați când duceați steagul?

O bucurie, o mulțumire. Duc steagul României, sunt acolo în față. Toate privirile sunt spre cei care au curajul să fie în față, în primul rând. Ulterior am rămas un pic mai în spate. Eram foarte îmbrăcat și m-am încălzit. Atunci, după ce am dat steagul, vine cineva și mă lovește în cot: „Ce faci mă aici?”. Era Dana, o prietenă de-a mea. O cheamă Slobodanca, dar eu îi spuneam Dana. Înainte cu vreo 2-3 luni ne împrieteniserăm, la un prieten comun. Stăteau în aceeași curte. Și mi-a zis: „Te iau de braț”. „Nici o problemă”. În dreapta era Slobodanca, în stânga altă tânără. Că așa înaintam, în lanț: băiat-fată-băiat-fată. Și i-am zis: „Rămânem mai în spate”, că mă încinsesem de la câte bluze și pantaloni aveam pe mine. Era destul de cald în perioada aia, deși era decembrie. Cum mergeam pe străzi strigam: „Noi scoatem studenții/ Noi scoatem studenții”, „Uniți-vă cu noi/ Uniți-vă cu noi”. Am mers în complex. Am spart iarăși geamuri ca să iasă tinerii. A sărit un student de la etajul unu ca să ni se alăture. Când am plecat din campus de-acolo, am luat-o pe strada Ofcea și pe strada Pestalozzi s-a oprit grupul nostru, pentru că în timp ce înaintam ne mai opream la răstimpuri. Ne mai încurajam. Era un domn cu barbă care se ridica pe umerii noștri, îl susțineam și ne mai spunea una-alta, ce se întâmplă: „Fraților, trebuie să mergem acum la miliție să scoatem arestații” și mesaje de felul ăsta. La Pestalozzi acolo, când am ajuns, prietena mea zice: „Ia ridică-mă să vedem, îs mulți? Cum îi?” Și am prins-o așa de picioare, fiind mai mic de statură și am ridicat-o. Atunci am auzit-o: „Oau, suntem patru- cinci mii de oameni. Și nu-i văd pe toți, că mai sunt și după colț”. Era în jurul orei 20.00. Toate orele pe care vi le spun sunt cu aproximație, pentru că n-am stat să ne uităm la ceas.
Am plecat de la Pestalozzi în stânga pe lângă radio. Când am ajuns la colțul străzii, unde acum e sens giratoriu, a oprit acolo grupul, s-a ridicat iar omul acesta bărbos și a spus: „Fraților, în centru sunt morți și răniți”. Auzisem împușcăturile, dar nu ne-am gândit noi. „Fraților, grupul nostru fiind mare, partea din stânga mergeți spre podul Mihai Viteazu, iar partea din dreapta a grupului mergem spre miliție, în continuare”. Am intrat în partea dreaptă, am urmat steagul. N-am lăsat steagul, am stat în spatele lui. Am trecut pe aleea dintre parc și Bega. Erau câteva zeci de metri. Ne-am apropiat. Am văzut că în fața noastră ne așteaptă, în poziție de tragere, un pluton. 4-5 oameni în poziție în genunchi. Tot cam atâția în poziție în picioare, cu armele îndreptate spre noi. Când i-am văzut nu ne-am oprit propriu-zis. Înaintam, dar mai încet. Și a spus cineva: „Nu vă impacientați”. Am început să strigăm: „Fără violență/ Fără violență/ Fără violență”. Ajunseserăm la vreo 30 de metri de ei, poate nu erau 30, poate erau 50, dar oricum, eram la o distanță în care am intrat în contact vizual cu ei, că era noapte și nu era luminat orașul ca și acum. Era întuneric. Dar se vedeau destul de clar, că era o noapte senină. Nu le distingeai fața, dar vedeai că sunt militari în termen. Și în partea dreaptă, un chipios care fuma. Maiorul Badea Gheorghe. Ulterior am aflat cine era. Plutonul din subordinea lui, care era aici, pe strada Bujorilor mai jos (ironia sorții face că militarii care au tras în acea seară, proveneau dela U.M de pe aceeași stradă cu blocul în care locuiește Dan Gavra – n.r.). Chiar am fost concentrat cu câteva luni înainte de Revoluție la unitatea asta. Eu, în caz de mobilizare, la unitatea asta trebuia să mă prezint.

Să revenim la seara de 17 decembrie 1989

Noi strigam: „Fără violență/ Fără violență”. Și atunci chipiosul a aruncat țigara. În momentul ăla a venit foc, fără somație, bineînțeles. Și astăzi cred că ăsta a fost semnalul de tragere: acea țigară aruncată. O țin minte și acum: am văzut atunci, în întuneric, când a zburat la vreun metru de el. Nu știu, mi-a rămas gestul ăsta al lui pe retină, în memorie. Atunci au început să tragă. Alții au căzut, au murit, au fost răniți. Eu am rămas pe mijlocul șoselei. Eram în picioare. Fusesem șocat. Am vrut să m-arunc jos. Atunci a bătut un cartuș pe lângă capul meu: „Ciuuu”. Nu mai știam ce să fac. Am rămas în picioare blocat. Am simțit patru bucăți pe-aici, pe la urechea dreaptă.
Când am făcut stânga, să o tai, atunci a venit: „Pșșș”, cartușul și m-a lovit în piciorul stâng. Am căzut. Am zburat vreo câțiva pași în aer, cum eram în fugă și am căzut într-o urmă de TAB. Trecuse pe acolo un TAB sau ceva, era o urmă din noroi și am căzut acolo, în noroi. Îmi aduc aminte și acum. Eram sânge și noroi pe mâini.

V-a durut?

Nu. E ca și cum la fotbal te faultează unul. Îți dă la cotoaie. Atâta simți, o lovitură. Stăteam în noroi.

Stăteați cu ochii închiși?

Nu știu. Am murit. În timp ce muream, mă ridicam sus. Eu pe mine mă vedeam de la o înălțime de 30-40 de metri. Luminat cu două reflectoare. Nu erau reflectoare pe stradă. Dar două becuri băteau pe trupul meu acolo și eu mă vedeam pe mine în noroi, acolo. Și am ajuns la câțiva metri de sol, deci eu eram și jos și mă vedeam pe mine și de sus. Când am ajuns la o înălțime de 30-40 de metri, s-a făcut întuneric în jurul meu. În momentul ăsta s-a auzit muzică. Era muzică de tip religios. Chiar îmi aduc aminte o singură melodie. Am recunoscut Glorie, Glorie Aleluia. Singura melodie pe care mi-o aduc aminte din acele clipe, când mă îndreptam spre veșnicie. Știu că mai aveam două minute de viață, De unde știu nu știu, dar știu că mai aveam două minute de viață și când eram aproape și eram cu bucurie în suflet că mă voi întâlni cu Domnul Isus Hristos, în clipa aceea s-a întâmplat un fenomen, căci când muream urcam treptat.Când știam că mai sunt două minute și voi intra în veșnicie, am căzut în trup. Pur și simplu într-o secundă.
Cât a fost perioada aia cât am zăcut acolo, în noroi, că au fost minute, jumate de oră, nu știu. Până când am căzut în trup și atunci am auzit o voce care spunea: „Luați-vă răniții și plecați acasă”. Au venit niște tineri care au luat răniții. Pe mine m-au luat de sub braț și de picioare. Le-am zis: „Domnilor, lăsați-mă jos că eu și așa mor”. Era așa de fain mort, așa de bine m-am simțit. Era o bucurie să fiu în Veșnicie, dar n-a fost să fie așa.
M-au luat, eu am leșinat. Când m-au ridicat de-acolo bineînțeles că piciorul meu dispăruse, pentru că trebuie să menționez că piciorul meu a fost împușcat cu cartuș cu dublă explozie. Deci de la genunchi și până la talpă, tibie, peroneu, carne, totul a dispărut. Pielea a fost intactă. Dar tot ce-a fost masiv înăuntru, în interior, a fost distrus. Era piciorul acolo, dar nu era carne, nu era os. Știu, fiindcă eu am încercat să mă trag de acolo. M-am prins de picior și era moale.

Și v-au dus unde?

M-au băgat în portbagajul de la o Dacie, pentru că pe banchetă luase pe alții. Opreau mașini și unii opreau, alții nu opreau. Și au lăsat capota deschisă la portbagaj. Și făceam cu mâna la oameni. Auzeam oamenii: „Uite, uite că au tras. Nenorociții”.
Cel care m-a dezbrăcat și m-a pus pe perfuzii și mi-a dat primul ajutor la Spitalul Județean, unde m-a dus Dacia respectivă, mi-a spus: “Un singur orificiu a fost. Un orificiu de intrare. Pe când un cartuș normal intră și la ieșire rupe, face gaura. Ăsta al meu n-a mai ieșit”. Atunci m-a pus pe perfuzii prietenul ăsta al meu, care era brancardier. A venit, acolo era plin de cadavre. Nu știa că sunt eu ăla. Îi zic: „Servus măi”. El: „Dane, ce-i cu tine aici?”. „Ce-i cu ăștia toți, aia-i și cu mine”. Eu sunt mai zâmbăreț de felul meu. N-am realizat, până când am văzut pe unul care-și punea mațele înapoi în abdomen și spunea: „Au, că mor”, m-am speriat și eu un picuț. Am realizat că nu-i o joacă. Duminică noaptea, după ce m-a operat, m-a băgat într-un salon. Când mi-am revenit, m-a pus în căruț și m-a mutat în altă parte. După aia în altă parte. Așa m-am trezit în diferite unghere. Ziua eram în salon. Noaptea, pe căruț sau pe targă, mutat. De ce? Nu știu. Ulterior am aflat. Tânărul ăsta m-a dat pe mâna unei asistente care era de religie penticostală și se cunoșteau. I-a zis: “Vezi că și ăsta e pocăit de-al nostru”. Și acea asistentă m-a tot ascuns prin spital ca să nu mă lichideze, pentru că s-au împușcat răniți. Chiar astăzi am vorbit despre cineva care a fost împușcat ușor. S-a dus la spital să se opereze și la ieșire și-a dat seama că și-a uitat geaca înăuntru. Și s-a întors după geacă. Portarul i-a spus: „Nu, nu te mai întoarce în spital”. „A, mă duc să-mi iau geaca. Și nu s-a mai întors”. La fel a fost și cu soția domnului Bărbat. A dus-o la spital, împușcată prin geamul de la mașină, în mână și a lăsat-o acolo ca s-o trateze. Și când a venit a doua zi, soția lui era împușcată în cap.

Ați zis că noaptea erați ascuns prin spital în diferite unghere.

Din cauza frigului mă trezeam, că eram dezbrăcat. Nu știu unde eram, dar era întuneric și frig. Asta s-a întâmplat de duminică seara când m-am dus, până marți dimineața, când doi procurori, eram undeva la etajul trei, la Chirurgie, m-au dus într-un salon. Acolo erau doi procurori care m-au interogat. Aveau o foaie A4 care era scrisă și pe-o pare și pe alta. Știau tot ce-am făcut: aia, aia, aia. M-au pus să semnez. Eu am negat: „N-am făcut nimic, domne”. Am fost și un pic de mincinos. De frică, bineînțeles, că nu știam ce o să mi se întâmple. Mi-a zis unul dintre ei: „După ce ieși din spital te băgăm la pușcărie, că ai vrut să vinzi țara la unguri”. Unul dintre ei era cel care mă interoga și altul tot se uita pe geam. Și mai era o asistentă, sau doctoriță, care croșeta acolo ceva, împletea. Aia-mi aduc aminte din salonul ăla. Procurorii au zis: Duceți-l din salon. După ce iese din spital îl băgăm la pușcărie. În următoarele 5 minute m-au dus în curte, m-au băgat într-o salvare și m-au mutat la Spitalul de Ortopedie. Spitalul de Ortopedie era o casă mai veche și când am ajuns acolo și am văzut cum arătau pereții, m-am speriat. Am zis că-s la pușcărie. Acolo era însă profesorul Petrescu, care s-a îngrijit de noi și ne-a tratat foarte bine. A făcut tot ce-i omenește posibil ca să nu ne lipsească nimic. Asistenta care ne îngrijea, doamna Ani, era ca o mamă pentru noi. Eu cred că și ea făcea asta pentru că noi eram cineva atunci. Eram cei care am avut curajul. Pentru că și ulterior, când am ajuns în spitalul din Viena, au venit la noi românii care fuseseră stabiliți acolo: „Bravo: Eroilor. Voi sunteți”.

Ce s-a întâmplat cu prietena dumneavoastră, care vă ținea de braț la manifestație?

Eu, cât am fost fără cunoștință, tot timpul am strigat: „Dana, Dana”. Și sora care mă îngrijea m-a întrebat: „Cine-i Dana pe care o tot strigi?”. Eu nu-mi aduceam aminte să o fi strigat. Și atunci i-am spus: am o prietenă pe care o cheamă Slobodanca, dar eu îi spun Dana. Despre ea n-am aflat multă vreme. Atunci cartușele ne-au despărțit. Peste ani de zile m-am întâlnit întâmplător cu femeia care mă luase de subraț. Am întrebat-o: „N-ai văzut așa… o fată” și i-am descris semnalmentele Slobodancăi. Și ea a spus: „Da, la câțiva metri de tine era, într-adevăr, o tânără împușcată în abdomen. Dar după ce te-am luat pe tine, ne-am întors să mai luăm și pe alții, dar n-am mai putut, că au înconjurat locul acolo și au venit mașini de pâine și i-au băgat în mașinile alea și i-au dus”. Ulerior am înțeles că au fost duși în Freidorf (cartier al Timișoarei – n.r.), unde li s-a dat foc. Răniți, ne-morți, cum erau, i-au aruncat în paie, le-au dat foc, au aruncat cauciucuri, ca să nu miroasă a carne.

Când a picat Ceaușescu unde erați?

La Ortopedie

Apoi ați mers la Viena sau v-ați întors acasă?

Nu, n-am ajuns acasă deloc până în 30 aprilie 1990. A venit un spital de campanie din Viena la Spitalul Județean și au spus că au venit să ajute. Și la Spitalul Județean li s-a spus: „N-avem nevoie de voi. Ne descurcăm noi cu răniții noștri. La noi nu s-a întâmplat nimic”.

Asta după Revoluție?

La câteva zile după. Europa Liberă vuia. Prima televiziune care a venit și ne-a filmat a fost televiziunea iugoslavă. Chiar și din Japonia a fost o tânără. Îi făceam din ochi, că era frumușică. Pe medicii austrieci nu i-au primit la Spitalul Județean și au dat să plece înapoi. Veniseră cu un tren cu medicamente, cu camere operatorii, cu ustensile, cu tot ce trebuie. Și traducătoarea spune: „Stați, că mai știu un spital unde sunt răniți”. Și a venit la Ortopedie și a întrebat: „Ne primiți?” și profesorul Petrescu le-a spus: „Bine ați venit domnii mei. Îmi mor aici oamenii pe capete. N-avem medicamentație”. Singurele medicamente pe care le aveau erau fasconal și diazepam. Și benzină pentru dezinfectare. Cu benzină se dezinfecta.

Și pe dumneavoastră la rana de la picior, tot cu benzină?

Da, benzină. Băga pensa cu pansament în benzină, tăia carnea infectată cu foarfeca, punea benzină, tăia. Pe viu. De durere nici nu mă mai durea. Când intră instinctul de autoconservare în funcțiune, te face imun la durere.

Austriecii v-au dus la Viena, la spital?

A venit un avion special pentru mine. M-au îmbarcat și m-au dus împreună cu un bătrânel care nu fusese împușcat, dar știa germană. L-a luat ca traducător. M-am dus acolo în spitalul din Viena, acolo m-au tratat. Trei săptămâni am stat în Viena, după care m-au mutat la recuperare la granița cu Germania, unde m-au protezat piciorul și am stat până în 30 aprilie 1990. M-am întors cu trenul. Am mers la tata, la Becicherec. Ce-mi aduc aminte e că am adus luminițe din astea de brad, că am făcut brad la Viena. Am adus casetofoane. Vreo 3-4 casetofoane, că românașii care erau acolo plecați, ne aduceau banane, portocale, toate cele, casetofoane, cu dublu casete.

Vă plăcea libertatea? Era gustoasă?

Da.

Dar nu vă lipsea piciorul?

Dar cine se gândea atunci? Am avut atunci o perioadă, imediat după eveniment, când m-am gândit: “Doamne, pentru ce, din atâția?”

Ce-ați făcut în ziua de 17 decembrie 2014? Cum a arătat ziua din viața dumneavoasră când se împlinesc 25 de ani de la momentul care v-a schimbat mersul vieții?

M-am trezit la 7, am trimis fata la școală cu cineva cu mașina, că mașina mea s-a defectat. M-am dus la Toyota, că am o problemă la mașina mea. Acolo am băut o cafea, că mie îmi place să beau cafea de la aparatele astea. Din aia cu un leu. La Toyota îmi place mult cafeaua, că-i pe gratis. Cea mai bună cafea e cafeaua moca. Acolo, la showroom la ei, angajații își iau cafea pe gratis. Și eu sunt clientul lor și întotdeauna când mergi la Toyota, te servește cu o cafea. De-aia am și cumpărat mașina de la Toyota, acum 6 ani, că eu când fusesem la Volkswagen, ăia se uitau la mine cu o mimică a feței de parcă-și ziceau în gând: „Ce-i cu handicapatul ăsta pe-aici?”. Cu cârje, nu am eu așa o moacă de cumpărător. Ci mai mult de cerșetor, ha!ha!ha!. Iar la Toyota când am mers, m-au întâmpinat: „Bine ați venit. Poftiți. Vă servim cu o cafea? Doriți o mașină?”. „Da, aș vrea să fie automată, ca să o pot conduce”. Dar să revenim la ce-am făcut ieri. După ce-am plecat de la service m-am oprit pe la CEC că a trebuit să-mi schimb cardul. Îmi expiră cel vechi și a trebuit să-mi iau altul nou. Am avut o durere foarte mare de cap, că am o sinuzită. Am făcut cât mai întuneric, n-am vrut să aud nici un zgomot. Îmi venea să vomit, am pus o găleată lângă mine. După asfințit m-am simțit mai bine. Seara am mers la biserică cu soția mea. Seara m-am uitat pe Eurosport la sărituri cu schiurile. Începe la sfârșitul lui noiembrie. De ani de zile mă uit la asta. Acum se ține în Rusia. Etapa a VII-a și a VIII-a. Asta a fost la împlinirea a 25 de ani de când am fost împușcat. Și am uitat să vă spun ceva. Am o soție și două fete minunate, cărora le-am pus nume nemțești, pentru că am zis că vreau să le mulțumesc cumva austriecilor și bani să-i plătesc nu am. De-aia am zis că dacă o să am vreodată copii, o să le pun nume nemțești. Și uneia i-am pus numele: Ruth Elfriede și la cea mică Miriam Ziegrinde. Amândouă au particula „de” la urmă. De la Deutschland. Iubesc foarte mult nația asta a germanilor.

A meritat?

Foarte mult. Dacă nu era revoluția, mai stăteam noi de vorbă astăzi, deschis, la restaurant? Doar omul suferă din cauză că nu i se mai dă. El a fost învățat să stea cu mâna întinsă la Guvern, la stat. Să i se pună-n palmă, fără să își pună prea mult capul la contribuție. Oamenii gândeau în perioada aia doar cu stomacul. Astăzi oamenii sunt forțați să gândească cu capul. Atunci, dacă aveam papa de la stat era ok. Nu trebuia să mai judecăm, că judeca statul pentru noi.

dan gavra 1


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

18 thoughts on “Mărturia unui erou care în decembrie 89 a rămas fără un picior și răspunsul lui la întrebarea: ”A meritat?”

    • Bacila Radu Florin

      Sunt persoane care nici in zi de azi nu au certificat de revolutionar si nici bani nu au luat.
      Vorbesc despre un caz cunoscut deoarece stiu cum imi asteptam tatal acasa si el era in Piata Rezolutiei la Timisoara.
      Noi dormeam in vana de fonta din baie sau pe jos deoarece era locul cel mai ferit de gloante si tata era in Piata Revolutiei.
      Cand l-am intrebat de ce nu soliciti un certificat de revolutionar mi-a raspuns ca el nu a fost in strada pentru un certificat sau pentru anumite ajutoare banesti ci pentru libertatea noastra a tuturor.
      Daca vreti sa aflati si alte detalii picante tata va va putea spune mult mai multe decat mine.
      In Timisoara au fost instalate mitraliere automate vis a vis de Institutul de Sudura, au fost oameni bine instruiti care au spart magazinele si nu era Romani. Au fost agentii straine……sunt multe de spus …….. Daca vreti ma puteti contacta si puteti afla mult mai multe timp sa aveti numai sa ascultati.

      Reply
      • Sergiu

        Si tatal meu a fost revolutionar, nu a primit nici hartoage si nici vreun ban, nu cred ca ar fi vrut. Noi eram in zona BV, o vreme cat a fost plecat nu aveam siguranta ca se intoarce… Peste multi ani, am ajuns sa lucrez in Piata Sfatului, in cladirea unde isi au sediul mai mult sau mai putin, revolutionarii din BV, din cate am observat eu, cei mai multi aveau stofa de bisnitari-mafioti, nu de oameni care pleaca de langa familie pt a lupta de dragul libertatii… Oricum, asta-i alta poveste cu mafia din Romania care nu cred ca va fi scoasa la suprafata de vreo ancheta sau jurnalist… Este de apreciat totusi unghiul abordat luand legatura cu cineva din linia intai, nu cu papitoii de la tembelizor, eroi din macaroane… Eroii adevarati sunt si azi in umbra si nu se bat in piept cu vreo caramida…

        Reply
      • Druckerul din Mehala

        Nu poti sa ai certificat de revolutionar numai ptr-ca ai fost in piata , legea spune clar care sunt conditiile , eventual ai fi putut primi unul de participant .o

        Reply
  1. karim gabriel

    pe la jumatatea lovituri de stat securisti se intrebau ce sa faca ,sa il sustina pe ceausescu sau sa se dea cu , noul guvern.
    Din pacate multi securisti/politisti actual masoni sau betivani au toti carnete de revolutionar .Am lucrat in imibiliare si din pacate am avut deaface cu ei …primesc chear si terenuri de la stat pt ca cica sunt revolutionari.

    Reply
  2. danielbefu

    :) Iasiul e un prunc, pe langa marlaniile grotesti. Vezi cazurile de la Brasov, vezi cazul soacrei lui mr. Geoana.

    Reply
  3. Marin

    Tulburator cu adevarat. O drama povestita cu atata detasare , …iti trezeste cele mai inaltatoare sentimente. Pe langa o structura de tanar cu idealuri, o credinta in Dumnezeul care l-a tinut in viata. Experienta din momentul ranirii a fost o confirmare ca CEL-de-SUS il va ocroti si va avea un loc asigurat.
    …Si este aproape un anonim daca nu ar fi fost descoperit acum. Si cati ca el !!! ……

    Reply
  4. pisica neagra pe acoperis

    Titlurile de genul Tulburator, Senzational, etc., se regasesc intr-o parte a mass-mediei romanesti de care stiu ca nu apartineti…

    Reply
    • Mihai Gotiu

      @ pisica neagra pe acoperis: o anumită parte a mass-media românești ABUZEAZĂ de astfel de titluri; e adevărat, acest lucru a dus la demonetizare a lor, dar când chiar e tulburător, emoționant, exclusiv etc. nu înțeleg de ce nu ar trebui folosite

      Reply
    • Tempor

      Preferati urmeaza imediat’ul, senzationalul, extraordinarul acelei parti de mass media!?
      Ati citit acest articol? Ati retrait, mental, vremurile „epocii aur”, ati avut parte de traiul d-lui Gavra de atunci!?

      Reply
  5. George

    Am fost impiegat de miscare si Danut venea des prin gara mea .Aveau o viata grea frinarii. Manevra pe orice
    timp si in bezna din gari. Calatoreau in trenul de marfa intr-un vagon de lemn, GB-u prin care batea vintul. Un
    baiat cuminte si muncitor. Ce pacat ca alti baieti tineri au ascultat ordinul si au tras. Asta este esenta unui regim
    criminal,sa ucizi,sa uiti si sa imbatrinesti cu asta ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat . Danutule, eu iti multumesc.
    Sper sa bem o cafea intr-o zi in Maria .

    Reply
  6. florin

    Da, este TULBURĂTOR, dar sensul acestui cuvânt în presă a fost murdărit demult – de obicei ocolesc tot ce este emoționant, tulburător, senzațional.

    Reply
  7. danielbefu

    AUTOR: Comentariul lui Florin exprimă cel mai bine de ce abuzul de cuvinte cu sensuri puternice, nu trebuie să ne împiedice, atunci când avem povești valoroase, să le prezentăm în adevărata lor lumină, doar pentru a nu fi acuzați că folosim aceleași cuvinte ca și tabloidele. Ele să se rușineze, nu noi.

    Reply
  8. Marcel

    Toata stima domnule Dan. Respectul meu tuturor care au luptat impotriva comunismului. Pacat ca nu s-a aplicat Punctul 8 de la Timisoara. Astazi cel putin, erau mai putine gunoaie comuniste in politica si mersul reformelor ar fi fost altul. Acum se poate vedea de ce nu s-a vrut aplicarea punctului 8 si cine a luat puterea. Ar fi ajuns MRU un gunoi de membru al CC al UTC consilier la presedentie? Pentru asta nu era nevoie de revolutie.

    Reply
  9. adri

    Am participat 7 ore pe 21 dec 89 la Intercontinental (asta dupa 11 ore de munca) apoi 7 zile cu arma in mina , dar astazi nu am nici o bucata de hirtie ,daca povestesc copiilor mei acele zile ma privesc cu ignoranza ce tot spune asta? , in 98 am fost obligat pt binele familiei sa emigrez in Italia , dupa 15 ani de munca mi-am distrus sanatatea, m-as intoarce acasa dar din ce sa traiesc ? eu mi-am riscat viata disperat si inconstient in 89 , da si ca sa merg in Italia in vizita ca turist si nu IN EXIL? Mi-e dor de tara mea ,Dumnezeu sa binecuvinteze Romania!

    Reply
  10. Ciobanu Ioan

    Am fost in escorta trenului venit din Austria.Dotat plus personal gata de interventie.Ambulante

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *