Trump, nemții și românii

Acum, că Trump a început să devină digerabil pentru unii care nu credeau că măcar îl vor înghiți vreodată, hai să le stricăm puțin apetitul: Nu e! Sau poate că e, dar încă nu avem cum să știm asta. (Varianta lungă a articolului, inclusiv cum și de ce a câștigat Trump și de ce asta e bine pentru America și rău pentru aproape oricine altcineva inclusiv România, pe riscograma.ro)

Săptămâna trecută, președintele american Trump s-a întâlnit cu președintele român Iohannis într-o vizită istorică (ținând cont de postura noastră provincială). E clar că s-au discutat opțiuni strategice importante acolo, n-avem cum știi cu adevărat ce și chiar dacă am ști nu este clar dacă și cum se vor materializa – însă câteva concluzii se pot desprinde măcar dacă ținem cont de context.

(…)

Frate, frate, dar brânza-i pe bani

Donald Trump, că ne place sau nu ideea că a ajuns „președintele lumii” (de fapt a câștigat mergând pe ideea că el vrea să fie „doar” președintele SUA), aplică exact ce a spus explicit că va face: cere bani de la restul mapamondului. Pricepe că SUA s-au îndatorat prea mult ca să mai poată să o țină așa la nesfârșit și că trebuie să facă schimbări majore, astfel încât să inverseze fluxurile de capital. Nu contează dacă planul lui e bun sau nu, o să vedem mai târziu; și l-a asumat și va merge cu el până la capăt, trebuie să ne obișnuim cu ideea. Nu contează dacă America chiar „merită” sau nu banii ăia, treaba lui este să-i aducă – de oriunde, oricum, cât mai mulți.

Acceptă că unora trebuie să le mai dea câte ceva, poate chiar mai mult decât înainte (iar aici poate să fie o oportunitate, la care revenim mai jos) important este ca pe bilanțul net să își maximizeze câștigul.

Nu-i de mirare că una dintre primele ținte a fost Germania.

Germanii au reușit să fie până acum câștigărorii fiecărui aranjament internațional, fie că au făcut parte din el fie că nu. Cetățenii germani sunt pe primul loc după numărul țărilor în care pot călători fără vize – chiar și numai asta ar trebui să spună ceva. Tot respectul pentru politicienii lor care au reușit să urmărească cu succes interesul național – dar iată că până la urmă business-is-business.

Germania a câștigat net când euro, o monedă croită în primul rând după interesele ei economice, a fost adoptat și de piețele sale de export.

Germania a câștigat din sinergia eurasiatică, cumpărând resurse ieftine de la ruși și a câștigat din NAFTA, când s-a apucat să asambleze automobile în Mexic și să le vândă în SUA fără taxe. Ca să vinzi Ford sau GM (Opel) în Europa, trebuie să produci în fabrici vest-europene, cu salarii mari, să vinzi cu TVA european și să cumperi componente de la companii germane care le produc ieftin la fabrici care plătesc salariul minim în România. Fabrica Ford de la Craiova este o excepție care deocamdată confirmă situația prin volumul mic produs – economic ar avea sens să asamblezi în România cât de mult se poate și asta va deveni poate una din mizele uriașe în negocierile care vor urma.

Germania a câștigat din Acordul de la Paris (cel cu schimbările climatice), pentru că nu precupețesc nici un efort să aibă o industrie curată și produse nepoluante. Dacă altfel nu se poate, măsluiește chiar și măsurătorile.

A câștigat de pe urma securității colective oferite de NATO, lăsându-și armata la un nivel de pregătire rușinos, dar a reușit să fie în continuare mare producător de armament (ceea ce de fapt contează cel mai mult la nevoie), vânzând inclusiv către greci – cei care au devenit „putorile”, indisciplinații și datornicii Europei doar pentru că vreme de zeci de ani au cheltuit 5% din PIB cu apărarea.
Iar grecii au făcut asta doar pentru că Uniunea Europeană, altfel cu ambiție de putere multinațională, se lasă chiar și acum ocupată militar în mod ilegal pe o bucățică din teritoriul său. E vorba de Ciprul de Nord, principala miză a cursei înarmărilor purtată între Grecia și Turcia. UE n-a avut înțelepciunea/determinarea/orgoliul de-a-i spune Turciei, de exemplu: ieșiți afară de acolo altfel nu mai aveți ce căuta pe piețele noastre. S-ar fi rezolvat imediat, „dividendul de pace” ar fi prevenit falimentul Greciei și toate problemele sistemice provocate de el, dar nici nu s-ar mai fi vândut atâtea submarine și tancuri. Și, forțând puțin istoria contrafactuală, poate că nici Brexitul nu se mai putea întâmpla.

It’s the economy, stupid!

Episodul recent al întâlnirii Trump-Merkel a avut, așa, o ușoară nuanță de karma is a bitch. Exact așa cum îi spunea Germania Greciei „plătiți, leprelor, că vă ia mama dracului”, exact așa i-a spus acum America Germaniei.

Nu-i vorba doar de cheltuielile de apărare, ăstea sunt doar un pretext de moment. E vorba de un transfer de bunăstare dinspre cetățenii germani înspre cei americani, indiferent în ce formă efectivă s-ar produce el. Și vor urma și alte „victime” după Germania – de exemplu Japonia, alt mare câștigător al globalizării. Una dintre liniile de forță din campanie, Trump a zis-o prima dată în 1988:

https://www.youtube.com/watch?v=SEPs17_AkTI
We’re a debtor nation. Something is going to happen over the next number of years with this country because you can’t keep on losing $200 billion. And yet we let Japan come in and dump everything into our markets. It’s not free trade. If you ever go to Japan right now and try to sell something, forget about it. Just forget about it. It’s almost impossible. They don’t have laws against it, they just make it impossible. They come over here, they sell their cars, their VCRs, they knock the hell out of our companies. And, hey, I have tremendous respect for the Japanese people. I mean, you can respect somebody that’s beating the hell out of you, but they are beating the hell out of this country.

„Suspecții de serviciu”, Rusia și China, vin abia în plan secund.

Când licuriciul apare, curcubeul răsare

În momentul ăsta, România pare să fi înțeles mizele și să fi „întors armele” – asta pare cheia vizitei lui Klaus Iohannis la Washington. Și există o șansă bună ca ăsta să fie cursul corect de urmat.

E aproape o ironie a istoriei cum, pentru a treia oară, un șef de stat român de origine germană pare să-și trădeze „datoria de sânge” pentru aia față de neam. Și e de felicitat Iohannis pentru că, din modestie probabil, și-a spulberat singur alura de domn cu ceva replici de majordom – așa, măcar ca să dea semnalul că nu e cazul ne entuziasmăm prea repede.

Dar serios, cred că e mult prea devreme să ne bucurăm, să facem planuri și proiecții. Deocamdată totul arată ca un uriaș joc de poker, în care și dacă se nimerește să îți intre o mână bună asta nu-ți garantează în nici un fel că o să câștigi. Nici chiar în fața unuia care de fapt n-are nimic.

După logica tranzacțională imobiliară, România este o proprietate ieftină, dar căreia i se poate crește ușor valoarea în termeni procentuali: niște mărunțiș cât să dai o mână de var, ceva marketing meșteșugit și poate începe să producă. Problema este și că e atât de ușor dispensabilă, așa că de cum apare oportunitatea ea poate fi dată la schimb – „flipped” – pentru altceva și mai valoros. Oricui oferă mai mult!

Trump a făcut, cred, o gafă uriașă atunci când a pus pe masa de negociere însuși articolul 5 din tratatul NATO. Pentru că în mod normal din asta are foarte puțin de câștigat și foarte mult de risipit. Nu mai contează răsucirile de după, odată ridicat, dubiul rămâne. Dacă totuși nu este o gafă și, în mod calculat a pus miza atât de sus, atunci iar nu mai contează că s-a sucit. Înseamnă că „nu mai avem nimic sfânt”, că orice reașezare geopolitică este acceptabilă cât timp asta aduce câștig SUA. Că valoarea promisiunilor vine doar din halul în care sunt încălcate. Și tot ce mai putem spera este ca încălcarea lor chiar să nu aducă vreun câștig.

Pentru asta, ar fi nevoie de niște fapte concrete, că deocamdată „talk is cheap”.

Trei exemple:

1. Vizele de SUA
Ea tocmai capătă o valență nouă. Până acum a fost doar o chestie de reciprocitate, de respect și de orgoliu: dacă suntem „parteneri”, ne așteptăm să fim tratați ca atare. Când trebuie să ceri voie și să plătești taxă ca să zbori în SUA, ești doar o slugă.
De acum mai contează și altceva: în momentul în care ai făcut o astfel de concesie – chiar în timp ce înăsprești condițiile de intrare pentru oricine altcineva – devine apoi mult prea complicat să renunți la un astfel de partener. Vizele (eliminarea lor, care e totuși o decizie destul de simplă indiferent de scuzele vânturate) capătă, deci, statutul simbolic de garanție de securitate.

2. Ajutorul militar
Aici nu este vorba de prezență de trupe – că ăstea pot fi retrase în plus-minus 24 de ore, nici de contracte de înzestrare – care devin operaționale peste prea mulți ani. E vorba de „pomană”, așa cum SUA oferă sau au oferit istoric pentru o mulțime de țări atunci când consideră oportun, fie că este vorba de Israel fie de Egipt etc. România, și dacă va da 2% din PIB pentru apărare tot este o țară încă săracă (la fel ca și Bulgaria) ca să se poată ridica la nivelul posibilelor provocări regionale doar prin forțe proprii. I-ar prinde bine, de exemplu, o flotă completă de avioane de luptă F-16 (C/D), gratis, care acum stau în conservare prin deșert. Să contribuie la modernizarea lor, dar local ca să producă și locuri de muncă. În momentul în care România devine capabilă să-și apere singură spațiul aerian, devine muuuult mai dificil de tranzacționat.
Felul în care le-a cumpărat pe cele 12 din Portugalia, dintr-o generație (A/B) care în SUA deja a fost dată la casare, doar pentru a-i ajuta pe portughezi să scape de ele și să-și recupereze din investiție, a fost aproape rușinos și foarte posibil doar o altă afacere de corupție sau trafic de influență la nivel înalt.

3. Fabrica Ford de la Craiova.
Să nu ne așteptăm că vor da năvală investițiile americane dacă n-au făcut-o până acum, iar un președinte chiar nu prea poate să schimbe asta. Cu excepția cazurilor când poate! Trump a demonstrat deja că știe ce înseamnă „moral suasion” și cum se folosește, atunci când a oprit – simbolic și demonstrativ – mutarea unor joburi din SUA în Mexic.
Și aici miza este la fel de mare, mai ales că ar transmite și un mesaj puternic pentru Germania, în contextul despre care vorbeam mai sus. Deci, indiferent care ar fi mecanismele intime prin care asta s-ar putea întâmpla, atunci când vom vedea că Ford mută subit la Craiova producția a unu-două modele de succes, care să ducă turația fabricii la maximum, abia atunci vom putea începe să evaluăm dacă discuția amicală despre vremuri de pe peluza Casei Albe a fost un succes, sau ce a fost.

E o distanță semantică uriașă între you’re correct și you’re right!