În loc să cîntăm prohodul coaliţiei de guvernare, ocupaţie favorită în aceste zile, mai bine ne-am gîndi ce să punem în locul ei sau, dacă răspunsul e că nu avem ce, cum să o facem să meargă mai bine. Am avut de făcut săptămîna trecută un raport la Departamentul de Stat despre starea Europei de Est. Cum s-a transformat regiunea noastră din cel mai mare succes în cea mai mare catastrofă? Ne aşteaptă o cădere generală? Şi, în timp ce treceam în revistă toate problemele, şi cele actuale şi cele în curs de profilare, existenţa unui guvern stabil în România a fost unul dintre puţinele lucruri bune pe care le-am avut de spus la Washington, într-o situaţie regională în care alte ţări nu au guvern deloc, sau le pasc alegeri cu majorităţi incerte, sau primul ministru tocmai a trebuit să îşi dea demisia. Cum am mai spus şi altădată, coaliţiei noastre, căreia presa îi sapă groapa cu inconştienţă, că vom cădea toţi în ea, îi lipsesc toate calităţile, mai puţin una: există. Asta în sine e ceva şi hai să vedem cum îi mai adăugăm şi altele. Pentru că stilul ei de guvernare la ora asta e un fel de biliard de începători. Trage cîte o bilă, a cărei traiectorie e determintă de ricoşeuri de necontrolat. Bila vine adesea înapoi şi nici cei care au lovit-o nu mai ştiu în ce gaură voiau să o bage. Am văzut asta la povestea cu cumulul pensiei cu salariul, la programul Prima Casă, la legea salarizării şi, sincer, nu vreau să mai văd aşa ceva. Nu e nici o scuză pentru un guvern cu asemenea majoritate să formuleze politica publică de maniera asta, în care fiecare încercare devine o greşeală (chiar dacă nu e), şi o ţinem din ricoşeu în ricoşeu.
Primul capitol la care coaliţia a picat cu brio e integritatea. Monica Ridzi şi Elena Udrea, confirmînd că dacă ajungi în politică pe calea pe care au ajuns ele nu poţi să devii brusc nici competent, nici virtuos, au recăzut în practica guvernului Năstase, pe tema căreia şi noi, şi Comisia Europeană ne-am ambalat în 2004: folosirea banului public pentru publicitate de partid şi personală. Încălcare majoră, şi o bună ocazie să fie remaniate amîndouă. Victor Ponta şi Cătălin Predoiu au aburit chestiunea codurilor într-un fel penibil, de era să se taie banii europeni. Propun să nu stăm pînă ni-i taie, ci să dăm o ocazie acestor tineri promiţători să se afirme şi în alte cariere decît cea de acoperit mafiile de partid şi de stat cu limba de lemn a dreptului postcomunist. În Bulgaria, cînd s-a ajuns să se facă presiuni de la Bruxelles ca să plece miniştrii care nu făceau destul, s-au dus şi banii. Vina PSD e enormă: ocrotirea încă o dată a lui Năstase, ca să nu ajungă Doamne fereşte, la tribunal. Înţeleg că sînt pegătiţi să îl plătească scump: va fi mai scump decît se aşteaptă. Şi cu asta trec la partea a doua a remanierii. Cine sînt aceşti lideri de grup parlamentar şi de comisii care nu reuşesc să se ţină de programul coaliţiei şi riscă să piardă fondurile europene de care, în mare măsură, depinde stabilizarea şi relansarea noastră economică în următorii doi ani? Afară cu ei, că nu doar miniştrii se pot remania. Dacă Mircea Geoană vrea să aibă vreo şansă în alegerile prezidenţiale, trebuie să arate că e şeful partidului, nu băiatul de mingi al tuturor, care ţine locul cald pînă vine următorul.
Al doilea test la care coaliţia stă să pice este coeziunea. Sînt momente în care mi se pare că singurul ministru al unui guvern comun este Dan Nica: în rest nimeni, nici măcar primul ministru, nu are aerul să reprezinte întreg guvernul. Asta vezi de la Ecaterina Andronescu, care se apucă de un al treilea, cu totul superfluu, pachet de legi, cînd există unul la preşedinţie care putea fi doar adaptat, la istoria cu impozitul forfetar a cărui paternitate nu o recunoaşte nimeni, şi care nu va rezolva nimic, cum se putea anticipa dacă dl. ministru Pogea citea pe Hernando de Soto cînd i l-am recomandat şi pe cînd mai avea timp să citească. Dar ministrul Sănătăţii, el în ce guvern e, şi de ce o fi fost aşa de izolat cînd a propus nişte reforme clasice (şi le-a lăsat imediat să pice în faţa isteriei generale – lumea văd că ţine neapărat să dea la doctori mită, nu taxă). Îl cunoaşte cineva? Era de capul lui? Eu, recunosc, aveam altă treabă şi nu am apucat să scriu că reformele propuse sînt bune: între timp le-a luat înapoi, cu aerul că e o cruciadă personală, nu un program de guvernare.
Nu controlăm ieşirea noastră din criză, care depinde de prea mulţi factori externi: dar să faci managementul crizei doar între BNR şi bule prezidenţiale e o nebunie. Confuze, partidele de la guvernare cred că miza politică mare e la prezidenţiale. Nu: e la viitoarele alegeri legislative. Dacă se poartă cum au început, ambele partide vor avea dramatic de pierdut, şi pariez că vom avea cel puţin un nou partid (deşi mai degrabă două alternative, şi la dreapta, şi la stînga). Cineva va plăti pentru anii săraci care stau să vină, deşi partidele sînt deocamdată inconştiente. Degeaba e guvernul acesta, per total, mult mai bun decît cel al lui Tăriceanu, sigur că Pogea sau Diaconescu sau Marian Sîrbu sînt superiori oricînd predecesorilor lor. Dar, unul la mînă că predecesorii erau cam jalnici, doi la mînă fac şi ei parte din maşinărie şi lipsa generală de coeziune se reflectă şi asupra lor (am ajuns la vreo concluzie comună ce facem cu Moldova? Sau cu mica noastră clasă mijlocie, născută cu forcepsul şi sufocată de criză zilele astea? Nu am auzit).
La Ridzi, Udrea, Ponta şi Andronescu se adaugă mai mulţi miniştri care au necazuri cu ANI. Cum se ştiu care au probleme mai serioase, ar trebui să scăpăm de ei înainte să publice ANI rapoarte că stau prin case oferite gratis de mafioţi sau alte asemenea. În locul lor, partidele să recruteze tehnocraţi doar pentru această guvernare şi să se concentreze pe funcţionarea majorităţii în Parlament, dacă vor să le vină cele două miliarde pe an de la UE în anii viitori. Iar şeful statului, dacă mai vrea un mandat, să arate că poate să taie nu doar de la adversar, ci şi, impersonal, prin propria curte, înainte să nu o mai putem deosebi deloc de curtea ălorlalţi.