PRESA O FI CORUPTĂ, DAR NU E TREABA DIICOT

Kompromatul la Cătălin Tolontan și Mirela Neag, care dobîndiseră, datorită anchetelor legate de cazul Colectiv, o mare autoritate profesională, arată cît de mult a crescut intervenția politică în justiția din România. Raportul Consiliului Europei, GRECO, spune pe față ceea ce MCV, mult mai supus influențelor din România, trece sub tăcere, că procurorii sunt folosiți politic și garanțiile independenței lor, în loc să crească, scad. Nici un apărător al justiției nu bagă de seamă, pentru că din păcate nu prea există apărători veritabili ai justiției, avem mai ales apărătorii intervenției în justiție de către o parte – servicii secrete, de exemplu. Redeschiderea cazului politic 10 august, de exemplu, și amestecul DIICOT într-un proces de presă sunt de neconceput pentru independența judiciară – și iată că se întîmplă.

Pentru cititorii care nu au încredere în presă să spunem de la început care e standardul de funcționare al presei într-o democrație. Nu prezumăm presa corectă cum nu prezumăm nici justiția. Dar dacă la justiție nu e clar cine trebuie să facă ordine, că nici Inspecția Judiciară, nici SIIJ nu o duc prea bine, și cred că suntem toți de acord că nu vrem factorul politic să ne curețe justiția, la presă lucrurile sunt mult mai clare. Presa are un model de curățare a corupției și neprofesionalismului, care a funcționat în Occident, și care merge respectînd în același tip libertatea ei și integritatea spațiului public – în cazul de față, onoarea primarului Băluță, și noi am consimțit deja, ca țară, la acest model, cînd am renunțat la articolul privind calomnnia prin presă în Codul Penal, care era regula în anii nouăzeci. Pe mine m-au dat în judecată în penal alde Miron Cozma  și Iosif Constatin Drăgan, așa era atunci. După aceea, sub presiunea Consiliului Europei și a aderării la UE, s-a trecut în civil. Dacă primarul Băluță a fost el însuși victima unui kompromat al ziariștilor de la Newsweek – nimeni nu e deasupra bănuielii – are mijloace de a merge în instanță și a ruina Newsweek România cerînd despăgubiri proporționale cu calomnia. E dreptul lui și nu are decît să o facă, la fel și pe cei care nu i-au respectat dreptul de a-și publica și el apărarea atunci cînd l-au acuzat.

Vezi însă nu se recurge la această cale normală și democratică, și cazul ajunge la DIICOT, parchetul însărcinat cu investigarea crimei organizate. Acesta are în general o reputație inferioară DNA, din motive evidente: sunt puține bande de crimă organizată pe care le-a demantelat, în schimb ne amintim cu toții pe fiul tatuat al unui intelectual celebru pe care l-au publicat pe rețeaua lor de Facebook pentru că l-au prins cultivînd în garaj o plantă de canabis într-un ghiveci. Ca și multe cazuri ale lor, nici acela nu a ajuns nicăieri, dar e clar cine e la putere (nu doar partidele) folosește DIICOT chiar mai mult ca DNA să manipuleze cazuri politice. Mult mai greu e să dai aleator un caz politic la vreun parchet oarecare, unde totul se încetinește și se poate interveni mult mai greu sau deloc. Și așa iată-ne cu un caz tipic de presă la DIICOT, de parcă presa ar fi crimă organizată. Ce trebuia să se întîmple? Foarte simplu: declinarea competenței. E o cauză civilă, nu penală, dar în loc de aceasta au loc investigații deja. Pentru că în situațiile de intervenție politică în justiție rezultatul contează mai puțin ca investigația, ideea este să ții victima cu securea deasupra capului cît mai mult timp și planînd amenințarea credibilă că poți oricînd redeschide dosarul. Îi avem la această oră pe Dan Barna, vicepremier, pe Ludovic Orban, șeful Camerei Deputaților și al PNL, pe Caudiu Manda, fostul șef la comisiei de supraveghere SRI, însuși șeful statului a avut parte de așa ceva pînă s-a hotărît să fie un președinte conservator, nu reformator. Numai civil să nu fii în rețeaua noastră de vîrf, că acela care nu poate lua ordine direct ia ordine altfel, prin șantaj, de regulă.

Cătălin Tolontan și Mirela Neag sunt asociați cu un ziar aflat- printre puținele- sub proprietate străină. Libertatea aparține trustului media Ringier, cea mai mare companie media elvețiană cu prezență internațională (www.ringier.ro). Diferența dintre un asemenea ziar și presa autohtonă e adesea foarte vizibilă: restul investitorilor străini au cam plecat din presa noastră că nu au făcut față concurenței neloiale, cum bine a spus Bodo Hombach. De asta sunt mai independenți ca alții, și de asta au devenit o amenințare, și sunt amenințați de procuratura de la crimă organizată, deși conform legii acest lucru nu ar trebui să se întîmple.

Ca lumea să înțeleagă mai bine de ce Libertatea o excepție, cititorii României Curate să își reamintească că acum zece ani am făcut un efort să scoatem la iveală proprietatea din presă. Există state europene la care transparența proprietății organelor de presă e obligatorie prin lege. De atunci s-au adoptat și directivele contra spălării de bani, care cer fiecărei firme, nu doar celor deținătoare de presă, să publice beneficiarul real, care nu se mai poate ascunde în EU-27 după un offshore. Nu știu cine mai ține minte rezultatele dezastruoase pe care le-am avut campania noastră, cu numai 11% din presă (între care Ringier) care ne-a mărturisit finanțatorii săi. O întreagă categorie de presă foarte vocală în lupta pentru justiție a refuzat să își arate beneficiarul net, sau s-a ascuns după administratori ai unor falimente. Foarte notorii au fost ziare.com (unde era atunci Ioana Ene Dogioiu) și Hotnews (la care colegii de la Centrul de jurnalism au făcut eforturi mari să îi convingă). Da asta să nu se mire nimeni că în cercurile de inițiați beneficiarul real, a cărui dezvăluire a devenit între timp legal obligatorie, fără că legea să fie pusă în practică, e considerat în cercurile de inițiați SPP, SRI sau SIE la o bună parte din presa centrală, prin firme mascate, dar nu atît de greu de identificat, sau dezvăluirea lor nu ar fi o problemă. Unele din aceste firme au ca obiect de activitate afacerile cu petrol, altele, pe față, PR: o simplă analiză cantitativă a textelor despre Rezist! în presa străină arată prezența dominantă a unei singure agenții de PR. Aceasta se autocita pe față în articolele de promovare a manifestațiilor anti-PSD plasate în ziare occidentale, care după criza financiară au recurs treptat la acest fel de a deschide conținutul editorial către ceea ce ar trebui de fapt identificat ca și conținut sponsorizat – dar nu e. E vorba chiar de Bloomberg, Financial Times și alte ziare importante, în care zilele astea primesc oferte să scriu nu de la redacții, ca acum 20 de ani, ci de la firme de promoție, care te sună și zic așa: am observat că sunteți un prieten al Ruritaniei și îngrijorată de situația democrației de acolo. Nu scrieți dvs un articol, noi vă plătim onorariul și aranjăm să apară aici sau acolo? Ei nu îți spun ce să scrii: practic au selectat dinainte cine ești. Odată ce mecanismul există, nimic mai ușor pentru firmele noastre acoperite să ocupe spațiul și așa se explică de ce bulgarii au demonstrat un an cu zero articole în timp ce ai noștri au ajuns celebri, Euronews a dat și un premiu anual care a existat într-o singură ediție băiatului fără pantaloni după care s-au ascuns interesele oculte. Așa de falsificat e peisajul presei românești că l-am extins și la cea europeană, deși cînd îl auzi pe Ioan Talpeș povestind cum cumpăra SIE prin firme de PR articole în New York Times în anii nouăzeci vezi că povestea e veche: doar proporția s-a schimbat.

Într-un peisaj de presă atît de falsificat, existența unei prese normale – cu proprietari clar și pe față, unde se publică lucruri mai bune sau mai proaste, unde fiecare poate merge să își spună punctul de vedere, fiind cu totul la latitudinea ziariștilor ce publică – e un pericol.  Nu înseamnă, dacă ziariștii iau masa cu unul care își explică punctul lui de vedere, că articolul va reflecta incorect: în regiuni de conflict unde nu sunt date despre guvernanță eu, de exemplu, intervievez pe oricine îmi spune ceva folositor; m-au reclamat odată unii la UN că am făcut un grup focus cu crima organizată în Crimeea, și chiar așa a fost, am explicat clar că aveam nevoie să stabilesc trendul în piața imobiliară, într-o economie complet informală, și nu exista nimeni în piața imobiliară care să nu fie crimă organizată pe acolo…). Sigur că nu mafioții au plătit sucurile, dar dovezile zdrobitoare contra lui Tolontan că a luat masa cu unul nu dovedesc nimic. Un ziarist trebuie să vorbească cu toate părțile. Tolontan are necazuri nu pentru ce a făcut rău, ci pentru independența sa, și e elocvent faptul că e atacat și de foștii lui colegi din trustul Voiculescu și de presa subordonată serviciilor secrete prooccidentale, la fel de intolerante cu presa normală, bună sau rea, dar independentă!

Ca atare, orice ziariști care nu au grade și nu sunt corupți au de ce să se solidarizeze cu Tolo și Mirela. DIICOT trebuie să decline cazul. Iar pe primarul Băluță, dacă nu vrea să intre în istorie ca pe unul care folosește parchetul în interes politic îl invităm la judecătorie, ca pe orice cetățean care a fost poate pe nedrept defăimat de presă. E dreptul omului, după ce își retrage denunțul.