Nu cunosti pe cineva?

Continuă să mă minuneze perseverența cu care unii oameni rămân tributari unor metode învechite de a relaționa, chiar și în epoca asta super-comunicațională. Mai exact mă disperă întrebarea „nu cunoști pe cineva la…?”. Când eram ziaristă o auzeam zilnic, mai ales că scriam despre primării, prefecturi și alte instituții ale statului, cu care omul ar prefera mai degrabă să se ia la harță decât să se împrietenească pe Facebook. Întotdeauna trebuia să existe cineva care să aibă nevoie de o pilă la primărie. Funcționarii nu-i rezolvau problema, nu reușea să intre în audiență, făcuse vreo ilegalitate și voia scutire de amendă sau pur și simplu dorea ceva peste rând.

E adevărat că nici instituțiile nu funcționează cum ar trebui, că primarul odată ales nu se mai înfrățește cu poporul ca în campania electorală, că există multă birocrație și imobilism și că în general viteza vieții pe lângă viteza de reacție a statului e cam ca în fabula cu broasca țestoasă și cu iepurașul. Dar nici cu măria sa cetățeanul nu mi-e rușine, cu sfânta fofilare românească și cu „dacă nu ungi sistemul nu rezolvi nimic”. Din punctul ăsta de vedere sunt cel mai fericit om când văd la știri câte un gușter „păgubit” de mii de euro dați șpagă câte unui intermediar care îi promitea marea cu sarea de la stat. Este cel mai viu exemplu că prostia se plătește. Scump.

Am auzit cereri care mai de care mai tupeiste de la cunoștințe – pe sistemul „nu scrii tu toată ziua de ăia? fă-mi și mie favorul ăsta și-ți iese și ție ceva” – și m-am enervat de multe ori că oamenii nu pricep la ce e bun cu adevărat un ziarist. Iar în categoria asta intră chiar patronii de presă, care își folosesc ziariștii pe post de intermediari pentru afacerile lor cu statul. Oamenii nu pricep că dacă îl pui pe ziarist să-ți intermedieze mici găinării personale e ca și când tai tablă cu foarfeca de hârtie. Când o să vrei să-ți mai taie ziarul o să constați că e tocită. Nici primarul respectiv n-o să se mai teamă de ziar – pentru că știe că „l-a rezolvat” cel puțin o dată pe patron sau chiar pe ziarist – nici tu, ca patron de ziar, nu-ți mai atingi scopul cu ziarul respectiv. Asta e una din cauzele morții presei în România.

Oamenii nu văd tabloul general din cauza propriilor probleme. Dacă te adresezi oficial unei instituții și vezi că nu ți se rezolvă problema, abia atunci poți să faci scandal, să presezi schimbarea situației până când de pe urma acestei chestii să profite o masă cât mai mare de oameni. E ca la CEDO, nu poți să ajungi să-ți facă ăia dreptate până când nu te-ai lovit de nemernicia judecătorilor autohtoni. Dar la noi, când cineva are de gând să se adreseze unei instituții mai întâi caută portițe laterale. Cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva acolo? Dacă da, hai să folosesc întâi pila. Deși e infinit mai ușor (azi) să intri pe Internet, să pui mâna pe telefon, să mergi efectiv la ușa instituției și să întrebi: băi domnilor, cum fac să rezolv problema x?

Se întâmplă ca însăși problema să nu poată fi rezolvată, deoarece ea e o ilegalitate, pe care tu ai făcut-o pentru că erai sigur că, la un moment dat, o să găsești o portiță ca să scapi. Iar când o astfel de rugăminte îți parvine din partea cuiva care lucrează chiar la biroul unui parlamentar, și care încearcă să găsească o pilă la o primărie, ca să scape de o amendă pentru o construcție ilegală…. ei abia acum se închide cercul. Mi s-a întâmplat anul trecut și-mi venea să sparg telefonul de nervi când am auzit-o.

Ultima găselniță, care m-a împins să scriu asta, a fost o întrebare primită recent de la cineva care voia o pilă la o instituție din București, pentru altcineva din provincie. Că altcineva-ul din provincie a venit fuguța până la Capitală, dar s-a trezit ca țăranul la poarta instituției, fără să fi dat măcar un telefon înainte. Sau să se fi uitat pe site-ul cu pricina să vadă dacă nu cumva există acolo vreo procedură pentru problema pe care o reclamă. Le-a fost mai ușor să ajungă aici și apoi să sune pe cineva, care să sune pe altcineva și în final să ajungă la mine. Care nu i-am putut ajuta. Dar sunt sigură că nu mi-au urmat sfatul și nu s-au uitat pe site, precis caută în continuare o pilă.

Măi oameni buni, zău așa, suntem în 2012, mai e un pic și vine sfârșitul lumii, Apocalipsa, cutremurul îl mare, a trecut fraților ceva vreme de la 1700 când se ducea Horea desculț, pe jos, până la Viena, ca să caute dreptatea la Împărat. S-au inventat de atunci telefonul, Internetul, Google, … și toate au sărit gardul și aci, la noi, în Grădina Maicii Domnului.