Nu mai devreme de seara trecută, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a anunțat la TVR 2 că ia în calcul modificarea structurii anului școlar, în contextul în care Ministerul trebuie curând să aprobe un ordin în acest sens, așa cum o face an de an. Principalele modificări anunțate, care urmează să fie discutate cu partenerii de dialog social, sunt: revenirea la trimestre în detrimentul semestrelor, descentralizarea deciziei privind reintroducerea vacanței de iarnă (,,vacanța de mers la schi”) în luna februarie, cu mențiunea că săptămâna în cauză va fi aleasă de fiecare inspectorat școlar în parte, iar perioada de cursuri, alternată cu vacanțe periodice, va fi mai lungă cu două săptămâni. Conform structurii promovate de ministrul Educației, cursurile vor începe mai devreme decât eram obișnuiți (pe 5 septembrie, în loc de 15 septembrie, așa cum era ,,tradiția”).
Din anul școlar precedent, elevii din România au pierdut 110 zile de școală, adică jumătate, potrivit directorului pentru țările Uniunii Europene în cadrul Băncii Mondiale. După eșecul înregistrat în implementarea programului național de educație remedială, la finalul căruia cel puțin 3600 de elevi au rămas în stare de corigență sau repetenție, a venit momentul ca ministrul Educației să își asume decizii nepopulare, dar necesare, așa cum te-ai aștepta de la un ministru girat de o super-majoritate și de un Președinte. Această decizie este reprezentată de creșterea numărului de zile de școală care vor fi petrecute în bănci de elevii din România, începând din luna septembrie a acestui an.
Spre surprinderea nimănui, de îndată ce propunerea a fost avansată, Internetul a luat foc, iar refrenul ,,vrem calitate, nu cantitate” – rulat pe toate vocile și canalele. Într-o logică paternalistă, a statului care ține loc de tot, inclusiv de inițiativă și disciplină individuale, confundăm rolul Ministerului (de a aproba structura anului școlar prin ordin de ministru, an de an) cu atribuția profesorului-mentor, care trebuie să garanteze calitatea actului educațional zi de zi, la clasă, prin adaptarea metodelor de predare la noile exigențe ale societății digitale în care trăim. Dacă profesorul nu are decența de a intra la fix la clasă și de a fi un exemplu pentru elevii săi, orice demers promovat de vreo instituție în scopul creșterii calității educației devine irelevant. Profesorul intră în fiecare zi la clasă, de aceea el trebuie să fie garantul calității actului de predare-învățare-evaluare, nicidecum vreo instituție care intră în inspecție o dată pe an sau niciodată. Printr-o confuzie de roluri și prin apel la comoditatea reducționismului, se alimentează o falsă dihotomie cantitate vs calitate în sistemul educațional românesc, care nu ține cont de realitățile din comunitățile școlare.
Realitatea, evidențiată de un studiu realizat de Fundația World Vision România lansat în martie 2021, este că un milion de copii au pierdut cel puțin 24 de săptămâni de școală, o dată cu tranziția de la învățământul tradițional la cel online. Cel puțin 900.000 de elevi nu au fost pregătiți pentru această tranziție, fapt care a determinat rezultate dezastruoase pentru elevii din învățământul rural în cadrul examenului de Evaluare Națională, unde jumătate dintre elevii de la sate nu au reușit să obțină nota 5 la matematică. Pentru că emoția nu poate ține locul rațiunii când vine vorba despre asumarea unei decizii politice privind educația, cred că nu ar trebui să uităm să punem lucrurile în context, respectiv să ținem cont de fundalul pe care se grefează o asemenea (posibilă) decizie de prelungire a perioadei de cursuri din anul școlar 2022-2023.
Asumarea unor măsuri concrete acum pentru ca România să nu mai aibă cel mai scurt an școlar din Uniunea Europeană și plasarea acestor soluții pe un loc fruntaș în dezbaterea parlamentară și în comunicarea dumneavoastră publică a fost una dintre propunerile unei largi coaliții formate din organizații reprezentative pentru sectorul educațional, incluzând reprezentanți ai elevilor și părinților, cuprinse într-o scrisoare deschisă transmisă tuturor liderilor politici în 31 martie 2021. Pe lângă această propunere, în scrisoarea inițiată de Societatea Academică din România am solicitat decidenților să ia în calcul începerea cursurilor pentru anul școlar 2021-2022 pe 1 septembrie 2021, în vederea recuperării decalajelor în învățare și a ameliorării efectelor negative cauzate de închiderea repetată a școlilor, punctând, de asemenea, faptul că vacanțele lungi afectează major copiii și nivelul la care ei revin în școală. Vacanțe mai scurte, ritmice, periodice, în timpul anului școlar, pot contribui la consolidarea învățării, a progreselor realizate de copii și pot fi spații de odihnă, reflexie, planificare pentru profesori.
Statisticile, și nu imaginarul sau emoția ne plasează pe ultimul loc în clasamentul Uniunii Europene în ceea ce privește numărul de zile de școală petrecute de un elev într-un an calendaristic. Cu doar 33 de săptămâni de școală în ciclul primar și 34 de săptămâni la gimnaziu și liceu, suntem ,,depăsiți” doar de state precum Albania, Malta și Grecia. Deși diverși formatori de opinie argumentează în gol faptul că timpul petrecut la școală nu înseamnă educație de mai bună calitate, un cercetător în economia educației îi contrazice analizând rezultatele obținute la testarea standardizată PISA 2006. Articolul publicat în 2015 în The Economic Journal de Victor Lavy arată că timpul petrecut la școală are un impact pozitiv asupra rezultatelor școlare ale elevilor din țările dezvoltate (din care face parte și România, fiind recent invitată să adere la clubul select al mariior economii care este OCDE): I find that instructional time has a positive and significant effect on test scores, and that the effect is much lower in developing countries. Evidence also suggests that the productivity of instructional time is higher in countries which implemented school accountability measures or that gave schools autonomy in budgetary decisions and in hiring/firing teachers.
Reintroducerea vacanței din februarie prin decizie descentralizată, dublată de schimbarea structurii (de la semestre la trimestre) rezolvă problema dezechilibrului dintre cele două perioade în care era împărțit anul școlar, reclamată de părinți și profesori deopotrivă. O vacanță de vară mai scurtă, dublată de creșterea frecvenței vacanțelor scurte, periodice în timpul anului este favorabilă învățării profunde și oferă soluții alternative pentru familiile dezavantajate din punct de vedere socio-economic, care nu au luxul de a își trimite copiii la bunici, la țară. Pe de altă parte, începerea cursurilor mai devreme decât de obicei înseamnă și finalizarea cursurilor mai devreme, fapt care avantajează elevii din învățământul profesional și tehnic, care pot astfel spera că nu vor fi nevoiți să meagă să facă practică până târziu, în iulie.
Desigur că nimănui nu-i place să afle că va avea mai puțină vacanță (de aici și zicala bine cunoscută printre elevi, care ar solicita să aibă vacanțe de șase luni, de două ori pe an), iar tensiunea socială din aceste zile nu face decât să ne depărteze de la asumarea unei decizii raționale, în speranța unui rezultat pozitiv pe termen lung. Căutăm, în haosul reprezentat de protestele sindicatelor pentru salarii mai bune în învățământ și o pandemie care nu se mai termină, puțină comoditate. Dar educația, contrar viziunii fals împăciuitoare de a avea reformă prin consens, așa cum și-ar dori Administrația Prezidențială, nu ar trebui să fie despre comoditate și confort, așa cum propovăduiesc cei care fac apologia stării de bine în școală (stărbiniștii), ci despre provocare, disciplină, efort personal, inițiativa individuală și un lung travaliu intelectual fără de care învățarea profundă nu există. Discuția privind structura anului școlar rămâne o futilitate dacă ea este tratată separat de discuția privind rolul educației în sine. Și totul pornește de la cum definim educația. Rezistând tentației de a ne raporta mereu la sistemul educațional, cred că trebuie să ne raportăm întâi la educație. Educația care, dincolo de zgomotul de fundal, trebuie să fie echivalentă exercițiului de a te lua în stăpânire (cum a descris-o magistral Robert Ciobanu în acest articol) și nu de a îți plânge de milă.