Memoria zidurilor și a oamenilor

Într-o noapte caldă din iulie 2001, zidul Facultății de arhitectură Ion Mincu din București a fost vopsit pe șest de primărie. Pe el erau tot felul de „golănisme” din timpul revoluției și al mineriadelor. În esență un mic muzeu în aer liber al evenimentelor recente care schimbaseră istoria țărișoarei, redând poporului libertatea de gândire și de exprimare. Mai ales pe ziduri reale. Nu era Facebook-ul pe vremea aia, că probabil altfel ar fi arătat Piața Universității.

Primarul respectiv se numea Vasile Gherasim, era sociolog și câștigase sectorul 1 pentru PSD. Ulterior a trecut la PDL, apoi la PMP și azi aud că e la UNPR. Parlamentar, firește. Gestul lui Gherasim a trecut aproape neobservat, cu excepția câtorva articolașe pe care le-am scris, câțiva, în presa vremii. Nu mai găsesc pe Internet, că arhivele ziarelor sunt la fel de scurte ca și memoria oamenilor. Dar am găsit aici declarația primarului – „au fost curățate însemne satanice, cuvinte obscene și alte lucruri care sunt în tot Bucureștiul” – și poza asta cu zidul înainte de vopsire. Era un soi de combatere a golănismelor cu var, în loc de bâtele și panseluțele cu care veniseră, zece ani mai devreme, minerii.

Desigur că zidul ăla nu arăta bine, după cum nici petele de sânge de pe zidul bisericii Colțea nu arătau bine, nici  urmele de gloanțe din zidurile în care armata și revoluționarii au tras cu rândul în zilele alea tulburi din decembrie 89. Și nici păduricea de cruci din scuarul din Piața Universității nu arătau „frumos”, ce să mai zicem de borna aia colorată care a stat ani de zile pe peluza din fața Teatrului Național, marcând km 0 al democrației în România. Pe vremea aia erau considerate golănisme și probabil la fel ar fi considerate și azi. Gustul publicului pentru monumentele de for public e dat numai de dimensiunile și costurile acestora, precum și, musai, de aprobările date de primărie sau de diverse comitete și comiții.

România nu are un muzeu al comunismului, de ce ar avea un muzeu al evenimentelor care au însoțit înlăturarea comunismului? Mai ales că ele au fost abia ieri, și toată lumea și le aduce aminte. Fuck generațiile viitoare, să-și facă singure istorii și amintiri.

Ca o paranteză, ar merita spus cum au procedat nemții la Berlin pentru păstrarea memoriei pe ziduri. Pe calcanele clădirilor rămase în picioare sau reconstruite în zone sensibile din oraș au fost reproduse fotografii din perioadele respective, iar arta a fost lăsată să se desfășoară în toată nebunia ei pe bucățile de zid păstrate în diverse locuri din oraș.

Dar noi nu vom fi niciodată nemți.

Înapoi în Românistan, 15 ani mai la vale, același gust public dictează ștergerea de pe pereți a unui desen frumos colorat, care îl reprezenta într-o viziune modernă pe Sfântul Gheorghe sulițând balaurul. Ghinionul lui a fost vecinătatea cu biserica cu același nume, că altfel murea anonim. Dar așa a stârnit indignarea creștinilor și a bisericii, la care – deduc din derularea faptelor – că ar fi plusat promt primăria. Din nou cu o găleată de var.

De data asta, slavă Domnului, avem facebook. Așa că lumea cu acces la Internet s-a indignat, ba chiar s-a pus de un protest pentru salvarea sfântului creștin, desenat pe clădirea care aparține unui (probabil păgând de) olandez. Că așa e cu centrul istoric bucureștean, a trebuit să fie vândut pe bucăți ca să iasă la lumină. Înainte de protestul programat pentru luni, 11 mai, pictura a fost acoperită cu vopsea albă.

Eu nu știu care au fost dedesubturile chestiunii, nu știu nici ce părere avea olandezul, proprietarul clădirii, nici dacă autorii picturii au fost sau nu de acord să o modifice, prin părțile esențiale, ca să nu mai șocheze publicul creștin, că pe Internet s-au vehiculat multe informații, dar n-am citit o relatare coerentă, cap-coadă, care să conțină și declarațiile celor implicați.

Nu știm, așadar, decât ce se strigă: săriți că Biserica Ortodoxă Română a cenzurat o lucrare artistică, văleu, libertatea noastră de exprimare! Remarc indignarea cu care publicul se manifestă azi, la adresa unei pretenții evident absurde a bisericii, uitând un context în care ne bălăcim cu toții de niște decenii:

– că biserica ortodoxă face legea în țara asta (laică, îhm!) de cel puțin 20 de ani, timp în care a acumulat averi poate mai mari decât înainte de secularizare, cu complicitatea politicienilor și cu acordul tacit al majorității populației, care se tot minte că religia și Dumnezeu nu sunt totuna cu mizeriile pe care le fac unii popi și biserica.

– că în orice societate majoritatea dictează regulile, iar dacă majoritatea consideră că e golănie să scrii pe ziduri, atunci zidurile vor fi curățate și lăsate cuminți în soare.

A te indigna abia azi de pretențiile și de puterea bisericii e ca și când nu te duci la vot 20 de ani și te revolți acum că ia uite cine ne conduce! Mdeh, om avea și noi o contribuție la asta.

Eu una am obosit să mai scriu despre biserică și golănismele ei. O fac din 2009 și nu s-a schimbat nimic, dimpotrivă. Mi se pare deja redundant să scrii iar și iar despre cum se tot construiesc biserici noi, oriunde se mai prinde un loc cu verdeață, despre cum curg banii de la buget pentru diversele pretenții ale popilor, despre cum biserica nu întoarce nimic la societate din profitul pe care-l face pe seama credincioșilor, despre cum politicienii și popii se unesc în ipocrizie și ne conduc cu succes pe drumul spre îndobitocire, despre faptul că, de exemplu în marea ofensivă ANAF, împotriva evaziunii fiscale, nu a pomenit nimeni nimic despre încasările nefiscalizate ale bisericii, dar ne oțărâm la niște chelneri.

Cam de când 90% dintre părinți și-au înscris copiii la ora de religie, cu încurajarea profesorimii dornice să-și păstreze slujbele plătite mizer, am înțeles că e cam inutil să faci orice contra vântului. Faptul că în cele din urmă biserica a ajuns să cenzureze și o formă de exprimare artistică e probabil în logica lucrurilor, atâta vreme cât beneficiază de o largă și entuziastă susținere din partea majorității populației.

Și să nu ne mințim că noi ăștia care ne indignăm pe Facebook suntem majoritatea, că nu suntem. S-a văzut de atâtea ori la proteste sau chiar la alegeri. Va trece și asta, așa cum au trecut multe peste noi. Oamenii au memoria scurtă, la fel și zidurile, atâta vreme cât există var sau vopsea lavabilă în România.

Ne rămâne totuși plăcerea de a socializa într-o bulă mică, dar veselă, în care parcă se trezește spiritul ludic al românului, care făcea bancuri cu Ceaușescu pe la cozi la hârtie igienică. Pe peretele (de Facebook) al lui Dan Perjovschi se derulează de ieri încoace un festival al alternativelor la zidul lui Sfântul Gheorghe – așa cum și-l imaginează oamenii care se pricep un pic la photoshop :)

Eu am selectat câteva care mi-au plăcut, dar le puteți vedea pe toate aici. Era o vorbă, tot din perioada asta recentă și tulbure a istoriei: „nu puteți voi vărui cât a construit tata!”. E uite că la văruit ne mai pricepem, cu construcțiile stăm în continuare prost, dar cine are nevoie de ele când avem credință?

sursa: dollo.ro