Lidia Gheorghiu Bradley

Mărturie din Bavaria. Cum e să-i ajuți pe refugiați

Am citit cu plăcere și interes articolul Claudiei Ciobanu „Exercițiu de imaginație cu refugiați” publicat de România Curată la 3 martie și comentariile cititorilor ei, cărora m-am alăturat și eu cu câteva fraze. Îmi continui aici comentariul mai pe larg pentru că, trăind în Bavaria,  am avut deja ocazia să trec de la exercițiul de imaginație propus de Claudia la fapte: dacă a împărtăși cu dumneavoastră cele văzute cu ochii proprii poate contribui chiar și un strop la îmbunătățirea atitudinii românilor făță de refugiați, mi-am făcut datoria de om și cetățean măcar în parte.

Ne este teamă de ce ne este străin, televiziunile și o mare parte din presă se grăbesc să transmită știrile de senzație, vocile alarmiste strigă mai tare decât cele înțelegătoare. Ce notez aici este ce am trăit eu însămi – va avea și această experiență personală o anumită valoare, îmi spun…

Cum trăiesc într-o localitate care de șase luni găzduiește în medie 100 de refugiați (localnicii numără 3.700, pentru a vedea proporția), am ocazia a vedea atât noii veniți cât și grupul de voluntari care se ocupă de ei, și din care fac si eu parte atât cât îmi permite timpul. În rândurile ce urmează vă voi relata și despre unii și despre alții.

Cine sunt voluntarii

Întâi, despre gazde: în urmă cu un an deja (la inceputului lui 2015) au ajuns în comuna noastră bavareză două azilante din Nigeria cu copiii lor. Au fost cazate în casa parohială a bisericii catolice. La venirea lor s-a format un cerc de voluntari, conduși de un cuplu de octogenari.

În august 2015 au început să sosească în Germania refugiații în număr mare, imaginile de la gara din München au făcut înconjurul lumii, le-ați văzut. În decurs de câteva săptămâni aceștia au fost repartizați în localități diverse, numărul de refugiați depinzând de numărul de localnici. În cazul nostru, primii 60 de refugiați au sosit la sfârșit de septembrie și au fost cazați în sala de gimnastică a liceului local, la câteva minute doar de școala generală și de cele doua biserici, cea catolică și cea evanghelică.

Cu câteva zile înainte de sosirea refugiaților, primăria și consiliul regional, împreuna cu încă restrânsul – la acel moment – cerc de voluntary, au chemat întreaga populație la o întalnire de informare, sondaj de opinie, și organizare.

Am participat si eu, alaturi de vreo alte trei sute de localnici. Au fost voci contra primirii refugiaților: copiii noștri vor fi in apropierea imediată a noilor veniți, majoritatea tineri bărbați – vor fi oare în siguranță? Reprezentantul consiliului regional, cu experiența adunată din orașe care găzduiesc de câțiva ani refugiati din Nigeria, Eritrea și din Orientul Mijlociu, a susținut că în regiune nu a existat un singur exemplu de infracțiune comisă de refugiați. În Germania tinzi să crezi un funcționar public, mai ales într-un Land condus de ani de zile de un partid conservator, opus, în principiu – și în practică, după cum se vede în prezent – unei prea numeroase imigrații străine. Statisticele actuale la nivel național arată că infracțiunile comise de refugiați sunt mult mai puțin numeroase decât cele comise de localnici (și asta în ciuda evenimentelor de la Köln, de la sfârșit de an, organizate de bande de tip mafiot din țări arabe nord-africane, la care, cum între timp se știe din comunicatele poliției, nu au participat refugiați).

Vocile majoritare la întâlnire au fost cele în sprijinul organizării primirii noilor veniti în condiții cât mai civilizate. Partea de organizare administrativă (repartizare, înregistrare, ajutor social) a fost preluată de autoritățile locale și statale. Comunitatea locală s-a angajat să organizeze viața de zi cu zi: în nici două ore s-au constituit bazele grupărilor de voluntari care urmau să adune haine călduroase, să însoțească refugiatii la vizite medicale și la interviurile cu autoritățile, să le prezinte modalitățile de transport în comun și magazinele din apropiere, să organizeze cursurile de limba germană și întâlnirile de după-amiază “la cafea”, unde se pot inchega contacte, exersa cunostințele de limbi, juca jocuri de societate – și rupe astfel monotonia așteptării incerte a azilului sau a înapoierii acasă. Alte grupuri și-au luat misiunea de a-i integra pe refugiați în viața comunei, în asociațiile sportive, de a-i invita la evenimentele muzicale (limba este o barieră, muzica nu). Cea mai complexă sarcină este de a îi ajuta să se califice și să își găsească de lucru odată ce primesc dreptul de ședere, dar și pentru această misiune s-au gasit voluntari. Cât de mult avem încă de învățat de la o astfel de puternică societate civilă, gândul acesta mă vizitează încă după mai bine de treizeci de ani petrecuți în vest… Unul dintre comentatorii articolului Claudiei Ciobanu spunea că problema refugiaților este strict o problemă a administrației centrale și locale a țării în care vin aceștia. Nu este așa: nici Germania, cu administrația ei puternică și (prea) organizată nu ar reuși nimic fără ajutorul societății civile, oricine trăiește aici (sau în SUA, sau în Canada, sau în Italia, etc.) știe asta.

Biserica evanghelică a pus la dispoziție încăperi în care, în numai două săptămani, au început cursurile de limbă germană și întâlnirile la cafea de după-amiază; de asemenea încăperea în care s-au adunat donațiile de haine și încălțăminte de iarnă; între timp s-a deschis un centru cu 10 computere învechite dar funcționale – donate de loclanici – care să le permită refugiaților accesul la internet, deci comunicarea cu familiile lor din departări. Cel care a instalat toate computerele este un refugiat din Afganistan, student la informatică. Biserica catolică a pus la dispoziție alte spații pentru întâlniri de lucru ale voluntarilor și pentru cazarea unor refugiați.

Patru case au fost închiriate între timp de consiliul local de la proprietarii lor germani și refugiații familiști au fost repartizați în ele. Între timp s-au născut aici doi copii, primul primind numele localitații de adopție. Așa am devenit cu toții nașii unui baiețel care are între timp trei luni.

Cercul de voluntari numără mai mult de o sută de persoane, de la elevi de liceu la octogenari. Există mulți pensionari între ei, dar și mulți oameni activi profesionali, la toate nivelurile.

De traduceri pentru cei care nu vorbesc engleza se ocupă un licean care a învățat limba arabă singur, atras spre Orient de cărțile lui Karl May, care, cum aflu, nu a scris numai despre Winnetou si Old Shatterhand; liceanul acesta vorbește încă alte șapte limbi, cântă la pian cu măiestrie și și-a făcut prieteni între tinerii refugiați, pe care îi vizitează și îi însoțește aproape zilnic. În localitatea vecină traiește de mulți ani un irakian care și el traduce când e nevoie. Nu sunt nici singura româncă care se implică, ceea ce ma bucură. Progresele la germană se fac simțite, între timp mulți refugiați au trecut examene spre trepte mai înalte. Sirienilor li se acordă în prezent 25 de ore de curs pe săptămână, în treapta a doua vor fi 40 de ore chiar.

Asociații benevole formate din juriști, sociologi și antropologi din Munchen vin și țin prelegeri de ordin practic pentru voluntarii locali, oameni ca mine care nu s-au ocupat de astfel de probleme înainte.

Nu toți și-au păstrat în cele cinci luni care au trecut entuziasmul: este obositor să te ocupi de noii veniți, cum este obositor să te ocupi de propria-ți familie uneori. Și totuși, majoritatea au rămas și continuă să se implice zilnic sau cel puțin săptămânal. Cei mai mulți dintre ei o fac după orele de serviciu. Este un model de viață activă în sprijinul comunității care mi se pare admirabil și constructiv. Singurul care, în fața evidenței, este omenos, onest și viabil. Nu l-aș schimba pe unul dominat de teama de contact cu străinul, de teama de atacul presupus asupra civilizației noastre, sau, și mai rău, de ura de străini.

Dacă Germania va reuși să integreze acești noi veniți o va face numai cu sprijinul voluntarilor și oamenilor de bună credință din fiecare comunitate. Daca alte țări civilizate din Europa vor accepta și ele contingente de refugiați de război, tot numai cu ajutorul benevolilor vor reuși să-i integreze. Procedurile organizatorice și banii investiți ajută cu siguranță, dar nimic nu înlocuiește contactul între oameni – și omenia.

Cum sunt noii veniți?

Refugiații cazați în comuna noastră vin din Afganistan, Siria, Nigeria, Eritrea, Pakistan, Somalia, Unganda, Senegal si Cecenia. Conform noilor reglementări, este de așteptat că numai cei ce vin din țări în stare de război sa fie acceptați ca azilanți. Nu îi cunosc pe toți: am cunoscut și petrecut câteva ore cu tineri din Afganistan, și am auzit de la profesoarele de germană că sunt extrem de muncitori. Despre șansele de azil ale nigerienilor veniți părerile diferă. Interviurile vor stabili, cu dificultate, dar, cum îi știm noi pe nemți, cu acribie. Vor fi și greșeli. În caz de refuz al azilului se plănuiește accelerarea returnării lor în țara de origine.

Cei pe care eu îi cunosc îndeaproape sunt sirieni. Pe ei i-am luat sub aripă, așa s-a nimerit: i-am cunoscut la prima vizită în sala de gimnastică, acum șase luni, când erau proaspăt sosiți: Y și M, căsătoriți, de 25 și 33 de ani, ea contabilă, el profesor; vărul lor A, de 19 ani, mecanic auto; apoi pe A (42) si pe R (28), două femei, și alți câțiva tineri ale caror nume îmi sunt ininteligibile. Te impresionează liniștea zâmbitoare cu care îți vorbesc, surprinzătoare după exodul îndelungat și periculos; observi imediat curtenia și dorința de a invăța cât mai repede limba. M insistă mereu asupra exprimării gramaticale corecte – este profesor și m-a recunoscut și pe mine ca atare deși nu ma deconspirasem. Găsești punți intuitiv, te recunoști ca similar prin modul în care explici, descrii, repeți. Y în schimb este mai practică în comunicare, alege mici sintagme de zi cu zi, iar când vrea să exprime ceva mai complex o face în engleză, pe care o vorbește mai bine decât toți bărbații din cercul ei. Eficientă și înțeleaptă, îmi explică, la cei 25 de ani ai ei, că fiecare pas de acum încolo este un pas înainte. Sper pentru ea.

Facem ore de germană împreună, iar ei încearcă să îmi explice alfabetul arab. Dacă le este și lor la fel de greu să îl învețe pe cel latin cum mi-e mie să-l învăț pe al lor, și mai mare respect am pentru efortul pe care trebuie să-l facă. (Cum la mine însă e vorba de pur interes intelectual, atenuat de multe alte îndatoriri și interese, progresez lent. La ei este vorba de supraviețuire, și se vede.) Când ajung la ei sunt primită cu cafea la ibric, cafea cu gust de cardamom pe care o cumpără de la magazinele turcești de lângă gara centrală. Apoi urmează câteodată sărmăluțe în foi de viță sau pilaf cu pui, coacaze, stafide și alune. Bem ceai negru foarte dulce. In momentele acelea ei sunt gazdele, eu oaspetele. Băieții ajută la punerea și la strângerea mesei. Mai mult decât la noi cu câteva decenii în urmă. Observ totul și nu văd nimic neplăcut.

Cel mai desăvârșit moment în care eu am fost oaspetele lor l-am trăit acum câteva zile, când cei trei, Y, M si A, m-au rugat să-i duc la Landratsamt (consiliul regional) ca să își ridice permisele de ședere pe care, după interviurile avute de curând cu autoritățile din München, le-au primit pentru următoarele șase luni, împreună cu dreptul de a munci. (Între timp căutam deja să-i ajutăm să găsească de lucru, dar despre asta mai târziu.)

De ce se spune în presă că guvernul nu acționează destul de repede? Poate că nu “destul de”, dar astfel de proceduri durau până acum cățiva ani. Față de numărul imens de cereri actuale, lucrurile se mișcă mult mai rapid decât am fi crezut – în privința sirienilor cel puțin. Tânărul funcționar german de la consiliul regional este simpatic și zîmbitor, explică într-o engleză clară tot ce trebuie să știm. Totul durează 20 de minute. Trebuie să sărbătorim cumva acest prim pas pe drumul unei siguranțe a zilei de maine, gândesc eu. Nu toți refugiații primesc astfel de permise. Mulți nu le vor avea niciodată.

Mergem să vizităm cunoștințe ale lor repartizate în orașul din apropiere, mai mare decât localitatea noastră. Locuințe mobile prefabricate sunt plasate și aici în apropierea școlii, nu departe de centru.

Parcăm și eu le propun să îi aștept la cofetărie, vreo oră sau mai bine, am și o carte cu mine, despre identitatea europeană. Nu o citesc pentru că aș simți-o amenințată – migrații au fost tot timpul, așa am ajuns să fim ce suntem. (Noi românii am rezistat chiar exemplar migrațiilor, cum a răspuns prim-ministrul Cioloș de curând celui ce se temea de islamizare.)

Nu ajung la cofetărie, Y mă ia de mână și spune că nu se poate, trebuie să merg cu ei. În față se ridică două blocuri scunde cu câte două etaje. În locuințe se intră dintr-un lung balcon exterior, ca în motelurile americane. Fiecare familie de 3-4 persoane are câte o garsonieră, iar familiile mai numeroase au chiar câte două camere, mi se spune. Kitchineta și baia cu duș completează fiecare unitate. Treabă bună nemțească.

În garsoniera în care intrăm camera este împărțită de un dulap între zona părinților și cea a copiilor, cu masa lângă geam. Bucătărioara compactă este în holul de la intrare, din care se intră și în baie. Totul să aibă vreo 35 mp. Un televizor minuscul de vreun sfert de secol și mai bine aduce sunete arabe în încăpere, dar este stins de îndată ce intrăm. Program religios nu era, atât timp am avut să văd, ci unul de varietăți. Au și ei cântăreții lor.

Tatăl familiei la care am venit a fost grefier, închis pentru un an de regimul lui Asad. Are vreo 50 de ani. Mama e mai tânară, cu o față fină, ten superb și ochi bine conturați. Fetița, 13 ani, șoricel vesel cu părul strâns într-o coadă bogată, vorbește deja bine germana, merge la școală din septembrie. Traduce ea pentru părinți, cum o făceau copiii turcilor și italienilor veniți din Apulia acum vreo 40 de ani. Are prietene germane, îmi spune fără a se lăuda, natural. Voi vedea că așa este în scurt timp. (Și mă bucur, pentru că se aud și zvonuri care spun că refugiații nu își lasă copiii la școli ca să nu fie duși pe calea ispitei de copiii creștini – cum aș putea crede astfel de zvonuri când eu văd opusul? AfD este inventiv: de curând au lansat altul, cum că refugiații mănâncă câini. În localitatea respectivă primarul a luat la rând pe cei care repetaseră zvonul până când oamenii s-au rușinat de și-au făcut mea culpa în public…).

Ni se alătură în curând un vecin de bloc, este medic oncolog, iar nevasta lui, patolog, lucrează deja, angajată pentru o lună de probă prin bună-voința unui doctor german pensionat la clinica Rechts der Isar, una din cele mai bune din München. Ea nu are nevoie de cunoștințe nemaipomenite de germană ca doctor de laborator; el învață pe rupte, cu o profesoară benevolă pe care am și cunoscut-o mai apoi, căci a venit în vizita și ea, o doamnă spre 70 de ani, cu o anumită prestanță. Doctorul este cel mai vocal, mai degajat, e și cel care vorbește cel mai bine atât engleza cât și germana. Un frate și părinții lui locuiesc chiar lângă Aleppo, îmi arată o poză cu ei, băiețeii fratelui, de 2-3 ani, sunt veseli, dar tatăl lor are ochii triști și fața sumbră. La câțiva kilometri rușii bombardează din greu de câteva zile.

bunataturi refugiatiSuntem șapte în jurul mesei. Gazda, M, ne servește la sosire cu cafea. O intreb pe Y dacă și ei ghicesc în zaț, da, o fac, dar ea nu știe… nici eu nu mai știu). Apoi M dispare, aud tot felul de mișcări in hol, dar nu văd nimic de unde șed, până la un moment, când încep să apară vase cu mâncăruri nenumărate, cu repeziciunea din “așterne-te, masă fermecată!”: sărmăluțe în foi de viță; pui cu spanac și lămâie, orez bob cu bob; pilaf cu pui, coacăze și stafide, dres cu iaurt; pizza cu roșii; plăcinte care seamănă cu buftele făcute de bunica în copilărie; pasta de fasole boabe; bulgărași de cous-cous. Am și o fotografie, să nu credeți că exagerez!

(Știu că la acest punct unii dintre eventualii mei cititori îmi vor spune că trăiesc mai bine refugiații aceștia decât pensionarii noștri. Fiți siguri, nu mănâncă astfel în fiecare zi și fondurile pentru pensii sunt separate de cele pentru refugiați: dar despre această temă cu altă ocazie.)

Pentru moment, sunt mișcată: cum să nu fii impresionat de oameni care te primesc astfel într-un refugiu provizoriu, după ce au traversat pe jos deșerturi, munți și garduri cu sârmă ghimpată, câteodată întâmpinați cu huiduieli? (În Ungaria, mai mulți mi-au spus, “întreprinzători” în ale transportului cu mașina le-au cerut câte 1.000 euro pe familie să-i ducă până la granița cu Austria, iar după ce au încasat banii au șters-o și i-au lăsat pe drum.)

Cum să nu te gândești că până acum câteva luni își primeau astfel oaspeții acasă la ei, în lumea lor, acum în ruine?

Masa arată ca la noi în România, plină de feluri de mâncare într-o abundență ospitalieră: oferi mai mult decât se poate mânca. Mai tare semănăm cu orientalii în aceasta privință a belșugului felurit pe masă, chiar în vremuri de restriște, decat cu vesticii, din tot ce am trăit eu până acum în multele țări prin care m-am preumblat.

Ca pe o scenă, intrările se succed în mica garsonieră: apare o fată de vreo 17 ani, frumușică, rujată, fără fular pe cap. Vine apoi o tânară nemțoaică să ia fata de 13 ani a gazdelor în oraș. Curioasă, întreb unde merg: mama ei are o școala de dans, fetița nou venită vrea să danseze, așa că iată, îi oferă un loc, pe gratis. Le e frică părinților să-și lase fata să plece cu tânăra doar de curând cunoscută? Nu, se poartă de parcă ar fi vecini de o viață. Iarăși văd încredere, din partea lor de data asta, nu teamă.

Plecăm de-abia după vreo trei ore, și de pe balconul celui de-al doilea bloc ne cheamă la cafea un domn, fin, grisonat, în jachetă: prieten cu Y și M din primul lor lagăr la sosirea în Germania, Waldkreiburg, la care poposeau în urmă cu decenii sașii, șvabii și nemții de pe Volga la sosirea în Bavaria – o parte dintre ei protestează acum împotriva noilor veniți. Ce rușine.

Nu putem sta la încă o cafea, eu trebuie să mă întorc la ale mele. Îi voi însoți însă din nou de îndată ce pot.

Tot ce relatez aici s-a întâmplat aievea. Știu din plecare că unii mă vor considera naivă, un Gutmensch (ne-cuvântul anului 2015 în Germania, care denotă, ironic, pe cei care, din simplitatea minții lor de idealiști, au întâmpinat cu brațele deschise refugiații). Dar văd în jurul meu foarte mulți oameni ca mine. Nu sunt singura. Și nu mi-ar place să-i am în jur pe xenofobi, pe cei ce huiduie sau dau foc căminelor, ca în Landul Sachsen.

Poate că raportul meu de pe teren va da mai multă încredere și altora? Ce rost ar avea să distorsionez o astfel de relatare? Nu sunt o persoană publică, nu fac parte din niciun partid politic, nu încerc să susțin nicio platformă – doar să contribui cât pot la atenuarea fricii de străini în țara mea de origine, România, care până la acest moment, constat cu mândrie, nu s-a exprimat oficial în termenii negativi și xenofobi folosiți de Ungaria, Polonia și alte țări din est. Putem încă alege modele generoase.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

20 thoughts on “Mărturie din Bavaria. Cum e să-i ajuți pe refugiați

  1. Emil

    Un exerciţiu de empatie extraordinar, felicitări autoarei pentru ceeace face şi pentru că şi-a făcut timp să scrie acest material.

    Reply
    • Lidia Bradley

      Multumesc pentru ca v-ati gandit la timpul petrecut scriind, e adevarat, puteam sa il folosesc si altfel… dar cum sa nu incerci cel putin sa-ti trasnmiti experienta cand auzi atatea temeri?

      Reply
  2. Ion

    Problema trebuie rezolvată în țările de origine ale acestor oameni. UE, USA, Rusia, etc. s-au implicat în „primăvara arabă” care a dus de fapt la haos, deci trebuiau să se implice și în reconstrucția acestor țări. Deci soluția nu e aducerea lor în Europa; oricât de bine ar PĂREA că se integrează, viitorul demonstrează mereu altceva (cazul multor tineri arabi născuți în state occidentale, radicalizați mai târziu, o dovedește).

    Oricum, succes Germaniei cu primirea lor – doar că nu e corect să aplice formula lui Ludovic: „UE sunt eu”, impunând cote.

    Reply
    • Lidia Bradley

      Asa este, solutia este imbunatatirea situatiei in tarile de unde fug acum oamenii. Mie mi-au spus multi dintre cei pe care i-am cunoscut ca s-ar intoarce de indata. Din pacate va dura pana la o rezolvare in Siria, asa se pare in prezent. Cei ajunsi deja trebuie insa ajutati, iar a face tot ce poti pentru integrarea noilor sositi este desigur si inspre binele nostru. Radicalizarea nu este insa considerata de toti analistii ca reactie numai impotriva vestului, ci si impotriva parintilor imigrati care au dorit sa se integreze, un fel de teribilism ucigas. Ideologia subversiva a momentului. Eu cred ca trebuie sa lupte impotriva ei comunitatile musulmane moderate in primul rand. Voi cauta exemple de incercari in acest sens.

      Reply
  3. Tempor

    Stimată doamnă și cu tot respectul pentru voluntarii care ajută refugiații care caută și speră la o viață mai bună și se contribuie la ea.

    Însă, întocmirea comunicatelor diverselor instituții de pe la noi a fost preluată de prin occident sau, poate invers:

    „Statisticele actuale la nivel național arată că infracțiunile comise de refugiați sunt mult mai puțin numeroase decât cele comise de localnici (și asta în ciuda evenimentelor de la Köln, de la sfârșit de an, organizate de bande de tip mafiot din țări arabe nord-africane, la care, cum între timp se știe din comunicatele poliției, nu au participat refugiați”

    … comunicate vagi!
    Dar din ceața acestui comunicat se văd umbrele unui viitor sumbru adică: nu actualii refugiați au generat orgia de la Köln ci ”bande de tip mafiot din țări arabe nord-africane” adică persoane care au primit deja cetățenia europeană !!!???? ”… din comunicatele poliției, nu au participat refugiați” !!!
    Ne puteți clarifica dumneavoastră?

    Orice țară de pe această planetă î-și are uscăturile ei dar fiecare om al unei țări dorește corectarea apropiatului pentru a putea conviețui în liniște și bucurie împreună. Dacă ne uităm în RO vedem cât este de greu între noi, care cu greu reușim să ne închegăm în valori creștine cu punți spre alte credințe. Dacă în această etapă, în care lupta anticorupție este instrumentul determinant al închegării, primim imigranți care nu vor să se adapteze la acest principiu și mai și vin cu idei pe care abia reușim să le combatem din viața cotidiană actuală, atunci ne vom îndrepta spre destrămare, corupție totală și spre alte crime care nu au legătură cu creștinismul sau alte religii.

    Reply
    • uzu

      “cum între timp se știe din comunicatele poliției, nu au participat refugiați” de unde se stie asta ? tocmai ca au participat si au fost anghetati si judecati pentru furt si hartuire (si achitati) refugiati.
      va impuscati singuri in picior raspandind dezinformarea asta.

      Reply
    • Lidia Bradley

      Clarific cu placere, aveti dreptate ca fraza mea despre evenimentele de la Koeln este vaga. Iata un citat din concluziile cercetarilor rezumate la https://de.wikipedia.org/wiki/Sexuelle_Übergriffe_in_der_Silvesternacht_2015/16 si bazate pe 105 surse, dintre care multe rapoarte de politie : „Bis Anfang Februar 2016 wurden insgesamt 59 Tatverdächtige ermittelt: 25 Algerier, 21 Marokkaner, drei Tunesier, drei Deutsche, zwei Syrer und jeweils ein Iraker, Libyer, Iraner und Montenegriner.” Deci pana la inceputul lui Februarie au fost identificati 59 de agresori: 25 algerieni, 21 marocani, 3 din Tunis, 3 germani, 2 sirieni si cate 1 irakian, libian, iranian si montenegrean. Doar cei trei germani sunt cetateni ai tarii si nu li se numeste originea. Unii erau deja cunoscuti politiei. La momentul in care am scris articolul pe blog-ul meu personal, numiti au fost in rapoarte nord-africanii, dar in aceasta sinteza serioasa si mereu actualizata apar si 2 sirieni. Cum spuneti, fiecare popor isi are uscaturile lui. Important este de notat ca aceste atacuri au fost organizate concomitent in mai multe orase din Germania si Danemarca, dupa modelul unuia din piata Tahir, Cairo si din Tunisia. Au fost demonstratii de forta premeditate si au avut ca scop umilirea femeilor si furtul – un atac terorist fara bombe. Departe de mine a le scuza si nimeni in Germania nu le scuza. Ministrul german de interne a semnat saptamana trecuta acorduri cu Marocul si Algeria pentru returnarea rapida a acestor migranti ilegali. Ei se deosebesc insa de refugiatii de razboi nu numai prin eticheta aplicata, ci in esenta. Multe decizii dure avem de luat de-acum incolo, infractorii sunt de pedepsit fara toleranta, dar marea majoritate sunt doar oameni ca noi.

      Reply
  4. uzu

    o regretabila dovada de naivitate. exemple ca si acesta le vom regreta in 10 ani. franta regreta azi africanizarea tarii iar restul europei este oarba sau … sau alta explicatie nu am.
    trist.

    Reply
  5. cosmin

    Da. Citind acest articol și nimic altceva, fiecare ne dorim câte doi trei refugiați în curte. Stimata doamna, lucrurile nu stau chiar așa! Am sa explic de ce :
    1. Infracțiunile comise de REFUGIAȚI, nu ar fi fost cunoscute dacă nu exista „presa alternativa” ,politia și presa oficiala ascunzând și încercând să mușamalizeze totul. Comunicatele politiei în acest context sunt necredibile. Credibile sunt imaginile video care arată cât de violenți se manifesta unii dintre ei… e plin internetul…
    2. Am stat 9 ani în Spania, am avut de-a face cu ei . Au o caracteristica: nu prea le place munca. Cei care lucrează, se axează mai mult pe munci ușoare (zugravi, sculpturi în gips) . Personal nu am văzut nici unul pe post de „encofrador” , adică fierarbetonist.
    3. De unde apar așa, dintr-odata, acești imigranți? Ca cei din afganistan nu veniră când războiulera în toi la ei în țară. Nici ei nici alții! !!! Romanii și alte popoare au „emigrat” când țara le era în război? ???. Ați pomenit de ceceni…. cam târziu se trezira sa emigreze. ..Din nou ei și alții. ..
    4. Afirmați ca rușii bombardat la câțiva kilometri! !!!
    Aveți dreptate! Și as adăuga eu : avem noroc !!! Ca cineva trebuie să țină piept ISIS. Ca cei ce-i „inventara” se fac ca plouă, lăsând omenirii aceasta ciuma. Personal cred ca rușii joacă cu piesele albe. Contrar opiniei majorității! !!!
    Cam 80 % dintre prietenii dvs. sunt tineri sub 35 ani. De ce nu stau sa lupte pt. Eliberarea țărilor lor ??? Prefera cafenelele și traiul fără munca oferit nemintos de occident !!!! Nu m-ar surprinde sa trimitem tineri militari români , la război și moarte în țările arabe , în timp ce tinerii lor vor privi de pe terasele patriei noastre (pe i-phon-uri ) la o cafeluta, limonadă, Cum mor alții pt.ei. Așa cred unii cai vom învața creștinismul. Eroare. Vor învăța (ceea ce știu deja) , practica ceea ce ați văzut de revelion în orașele germane, mai ales ca vor fi văduve destule. Ne veți explica atunci , probabil, ce bine ne fac… ca noi nu vom mai putea sa ni-l facem singuri. …
    Va cer sa fiți serioși, sa va opuneți planurilor excentrice ale guvernului, mai ales ca Germania va tria refugiații, și cu siguranță nu vom primi noi medicii. … așa măcar ca o slaba compensație pt. câți am școlarizat și exportat gratis în tarile U.E.

    Dacă am greșit iertați-ma, știu ca occidentul cu felul lui de a fi provoacă răul pe aceasta planeta, de aceea sa fim mai atenți la ce facem, cu cine ne aliem, ce principii susținem… Cei mai tari nu au aproape niciodată dreptate. Istoria a demonstrat asta cu vârf și îndesat.

    Reply
    • Spânu

      Excelent, ce spuneti de soldatii nostri mi-a amintit de gluma de pe vremuri, ca taranii ajuta soldatii si elevii la muncile agricole!
      Mi-as dori sa fim toti samariteni ca autoarea, in fond asta e crestinismul adevarat. Ma intreb insa cum ar fi ea primita, sau oricare european, refugiat invers, intr-o tara musulmana? Am fi ajutati, adapostiti, hraniti (inclusiv cu carne de porc care ne place si lor nu? Caci vad ca noi modificam totul dupa cum le place lor), invatati limba, gasite joburi, sprijiniti apoi sa ne facem si biserici, cluburi proprii, scoli? Sa continui?
      Cand se va vedea si din avion ca Europa dispare? Isi mai poate cineva aminti ca Marsilia era candva oras francez, chiar si cosmopolit? Cand am aterizat prima data la Copenhaga, aeroportul parca era Beirut, poate cineva sa ma contrazica?
      Europa are jumatate de secol de cand NU mai are nevoie de imigranti, cum sustin fel de fel de ganditori „corecti politic”, pentru ca sunt destui de ai nostri, esticii saraci, gata sa faca trebile care nu le plac vesticilor. Nu trebuie sa fiu etichetat rasist daca spun un lucru evident ca lumina zilei: mai usor e de ‘integrat’ un polonez sau bulgar in societatea occidentala, decat un marocan sau somalez, cum mai usor ar fi ultimilor sa se integreze in Nigeria, decat mie.
      Europa are somaj garla, mai ales in randul tinerilor. Se spune peste tot: oamenii astia nu-s teroristi, sunt refugiati, vor munci si vor plati taxe. Corect (in mare masura!), dar iertare, camasa e mai aproape decat haina: daca ei sunt mai buni, mai muncitori, mai destepti (sa admitem ca nu si ajutati de imbecila discriminare pozitiva) decat copiii nostri, cum puteti sa ne cereti sa aplaudam „obiectiv” si sa dam din coada, zicand ca e pe merit, lasa, progeniturile noastre sa stea pe somaj sau ajutor social?
      Ma bucur ca am o varsta care ma fereste sa vad sfarsitul, rezultatul acestei frenezii idioate a autodistrugerii Europei!

      Reply
  6. brod

    Frumos!
    Doar că… raportat la masele migratoare, soluția devine greu de pus în practică. Selectarea lor atentă și expulzarea rapidă a celor violenți, incapabili să respecte regulile unei societăți civilizate, devin obligatorii. În caz contrar, comportamentul sălbatic al acestora îi va afecta și pe refugiații reali, de bună credință.
    Și încă ceva, obligatoriu: fără biserici și alte forme de cult musulmane! E dreptul lor – dar la ei acasă.

    Reply
  7. cristian chiscop

    Stimata Doamna, va multumesc ca v-ati facut timp sa scrieti aceste randuri extrem de folositoare pentru dezbaterea de la noi. Sper ca si concetatenii nostri sa inteleaga ca astfel de momente iti definesc cu adevarat calitatea de om si ca totul pleaca de la omenie, cum foarte bine scrieti. Intrucat lucrez intr-un mediu german, am cunostinte printre germani acolo si urmaresc cu atentie ce se intampla in Germania, imi este familiar ceea ce descrieti cu lux de amanunte. Si totusi nu pot sa nu fiu inca o data placut surprins de taria legaturilor la nivel comunitar care exista acolo, de spiritul asociativ si de vointa de participare in comunitate. Nu pot decat sa ma gandesc ca asta – si nu altceva – este cheia realizarilor de pana acum ale societatii germane. La noi, din pacate, de cele mai multe ori vorbim de Abschottung, de o atitudine de izolare voluntara de restul comunitatii si de problemele care ne privesc pana la urma pe toti. Ar trebui sa invatam din aceste lucruri, sa devenim mai buni si mai solidari intre noi si fata de altii. Va doresc succes si va imbratisez. Astazi ati dat o lectie importanta de viata si civilitate.

    Reply
    • Lidia Bradley

      Va multumesc. Vedeti din unele din comentariile de mai sus ca oamenii care nu au avut aceasta experienta comunitara nu se pot relationa la cele descrise de mine. Mai observ si ca multi pun la indoiala cauzele refugiului – aceasta se poate remedia doar prin urmarirea surselor serioase de informatii, dar pentru a le gasi trebuie sa cauti, caci stirile date in fuga de multe televiziuni nu dau o imagine completa. Mai dificil este de a transmite experienta civica – stiam ca unii vor vedea textul meu ca pe un fel de basm, un „wishful thinking” – nu este asa, cum stiti si dumneavoastra din cele ce vedeti. Eu voi continua cu relatarile experientelor mele in orice caz.

      Reply
    • Mihai Papuc

      Nici măcar! În 1939 – 1940 i-am primit pe refugiații polonezi cu brațele deschise. Xenofibia asta din prezent nu știu, zău, de unde ni se trage.

      Reply
    • C.Sulla

      @Antiuzu. Cu afirmatii de genul „Germania e in 2020, Romania inca in 1933” nu aduceti nici-un fel de contributie constructive la „dezbatere”. Pe lanag aberatia continuta in afirmatia privitoare la nivelul tp „1933” al Romaniei, nesustinuta, ba dimpotriva, combatuta de faptele de zi cu zi, nu tineti seama ca in Romania a fost deja primit si luat in ingrijire un grup, mic, deisgur, dar semnificativ, de refugiati sositi direct din Grecia. Iar asta s-a intamplat fara proteste de strada, huiduieli sau acte de violenta. Romania este o tara cu multe problem grave ce-si asteapta cam de multa vreme rezolvarea, din lipsa de bani si, mai ales, de cinste civica. Totusi, vom face un effort de a-I ajuta pe refugiati, deci vom raspunde, cum-necum, cererii ultimative a guvernului german, in spetza a doamnei Merkel, care este artizana principal a acestei solutii prostesti de rezolvare a crizei refugiatilor din Orientul Mijlociu. Nu putem, totusi, sa nu criticam consecintele acestui wishful thinking al doamnei cancelar, de vreme ce a sarit calul prin „invitarea” poipulatiilor din zona de razboi (intratinut mai ales de „prietenul” dumisale, Putin, care nu e decat un soi de terrorist international, el si nu Obama). UE nu este un spatiu caracterizat prin omogenitate, iar daca Germania are resurse financiare pentru a face fata acestei situatii, Romania este lipsita de ele si face eforturi serioase pentru „a-si face datoria” fata de… d-na Merkel. Nu poti cere acelasi nivel de spirit civic unei populatii majoritar sarace, cum este cea romaneasca, ca si unei populatii indestulate, cum este cea traitoare in Germania. In plus, daca d-na merkel are disperata nevoie de un aflux de mana de lucru calificata, care sa impinga inaite economia Germaniei, ar trebui, din solidaritate europeana, sa-si indrepte privirile spre populatia calificat, dar saraca, din estul Europei, cum este si Romania si nu sa prefere imigranti din zone practice necunoscute, care ofera, in final, surpriza ca, asa cum s-a comunicat official in Germania, nu este calificata in proportie mai mare de 20% si, culmea, dintre cei 80% cei mai multi nici nu vor sa invete si sa obtina o calificare. Sau si aceasta informative este un fals ? Daca da, imi cer scuze si astept corectia necesara, cu conditia sa fie din surse serioase. Daca nu, astept marturisirea de „mea culpa” a faptasilor oficiali germani. Cer prea mult… in calitate de cetatean European de rangul 2, asa cum suntem priviti, de fapt, noi, romanii ?

      Reply
  8. Marcel Soviani

    In anul 1991 am intalnit la Washington DC un sirian, era un sunni si familia lui traia exilata. Ne-am imprietenit, el era tanar, eu la fel. Era totodata foarte educat, computer scientist, compunea poezii. L-am convins sa ma insoteasca in Romania, care in acel moment abia incepuse drumul pe o noua cale, post-comunista. L-am introdus la multe lume din orasul meu natal Brasovul si pot spune ca a fost entuziasmat. Chiar s-a indragostit de o prietena care i-am introdus-o. Ulterior, dupa ce ne-am intors in Washington DC ne-am continuat viata intalnindu-ne din cand in cand. Si am aflat ca intre timp s-a casatorit, tot cu o musulmana. Timpul trecea si stilul lui de viata se schimba tot mai mult. Initial sotia lui umbla imbracata ca noi europenii. Cu timpul au aparut tot mai multa vestimentatie musulmana. Intr-o zi nu i-am mai putut vedea fata. Si nu peste mult timp am auzit ca a emigrat in Arabia Saudita. Ultimele stiri despre el le-am aflat acum cateva zile. Face parte din efortul de a-l rasturna pe Assad. Ce vreau sa spun? Indiferent de cum incercam noi sa-i integram in tarile noastre de civilizatie europeana, la un moment dat radacinele ii trag inapoi. Mai ales in momentul cand vad cum copiii lor incep sa prinda radacini in lumea noua. SI in acel moment apar conflictele. In definitiv perioada interbelica se repeta. Pe vremea aceea Europa asista la un fenomen asemanator. Atunci „imigrantii” erau de fapt „taranii” care „migrau” la oras iar orasenii traiau o experienta asemanatoare cu occidentalii. Mai grav a fost in tarile comuniste, unde fenomenul a luat o amploare distructiva. Speram ca actiunile doamnei Lidia sa amelioreze asimilarea acestor imigranti si ii urez mult succes. Si speram ca acesti imigranti sa nu devina victimele unor ideologii precum taranii care au devenit comunisti si au rasturnat ordinea civilizata de dinainte.

    Reply
  9. anca

    mi-a plăcut foarte mult articolul si l-am trimis la mai mulți prieteni pe email.
    Nu am toate răspunsurile la întrebările si provocările care se ridica din problema imigrației musulmane, dar știu din Biblie ca atunci când lui Dumnezeu ii plac căile cuiva, ii face prieteni acestuia chiar si pe dușmanii săi.
    Știu ca unora le este frică de valorile creștine. Ele nu trebuie impuse (s-ar denatura), dar trebuie lăsate liber (aici e aici) pentru ca au putere . Pentru cine dorește, ele au rol de conservant al relațiilor (precum sarea) si de călăuzire (precum lumina).
    Deci pentru cei ce se considera creștini, întrebarea este „Ce ar face Isus?”

    Reply
  10. ernest hemingway

    Merci pt articol….si pt efortul dvs in primul rind de a ajuta acesti oameni si doi pt a lua timp sa explicati rominilor ce inseamna imigranti & refugiati.

    Admirabil..

    Eu traiesc in Canada si acelasi lucru se intimpla si aici, unde societatea e si mai cosmopolita.Noul Guvern ales in nov 2015 a promis ca va primi 25000 in trei luni si a facut-o nu in 3 da in vreo 5.Au platit avioane charter sau ale armatei ca sa-i aduca…..

    In plus primesc 300 000 de mii de imigranti anual….Pt ro care traiesc intr-o societate monocolora e greu sa inteleaga acest fenomen….Desi acelasi Occident care pina la urma ne-a inghitit pe toti este indemnat acum sa inchida portile caci aia sint de alta religie…decit noi care sintem crestini si nu vrem sa ajutam pe altii…curat crestin…

    dle romani care stati la tele toata ziua va rog sa nu va fie frica de nici un refugiat ca toti vor sa ajunga in occident nu la Rimnicu Vilcea…

    Reply
    • Lidia Bradley

      Si eu multumesc. Eu cred ca multi romani se tem si pentru ca refugiatii le-ar putea lua locul in occident, nu numai pentru ca ar veni la noi: ceea ce e si mai rau, mi se pare: noi da, ei nu! Noi am vrut sa plecam in vest pentru un venit mai bun (NU vorbesc de anii dinainte, cand isi riscau multi viata trecand inot Dunarea in conditii mai periculoase decat cum se trece acum Marea Egee) dar noii refugiati nu au voie sa vina nici pentru a se salva de bombe. Sunt altfel de catei, pentru care nu vrem egalitate. Chiar si intre cei plecati inainte de 1989 citesc pe unii care gandesc la fel, orbiti de rasism sau de spaime incontrolabile. Triste lucruri ies la iveala. Si totusi, nu ne comportam ca alte tari din est – sper sa nu o facem chiar daca vor veni unii si la noi. Au venit 15 deja, stiati? Cu siguranta Romania isi poate permite mai mult sufleteste vorbind, caci banii vin de la EU oricum.

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *