Imperative selective?

Într-o zi, îi sugerăm președintelui Klaus Iohannis să demisioneze pentru acordarea unei decorații care ni se pare problematică. A doua zi, îi cerem să-l destituie pe consilierul prezidențial Andrei Muraru. A treia zi, îi cerem“calificarea evenimentelor din 2012 ca atentat grav la adresa statului de drept (dacă se dorește evitarea sintagmei “lovitură de stat“), la care și vechiul PNL a fost parte.”

Un argument al celei mai recente dintre cererile adresate președintelui de un membru al GDS (aici) este unul la care subscriu fără nicio ezitare: “E vorba despre educația democratică pe care liderii trebuie s-o administreze națiunii și lor înșişi: a-ți privi critic trecutul, a recunoaște public erorile stau ca garanție minimală că nu se va mai permite repetarea lor.”

“Ar fi extrem de periculos să se treacă senin peste lecția anului 2012”,continuă, pe bună dreptate, textul dlui Andrei Cornea.

Nu a fost la fel de periculoasă tăcerea mormântală a petiționarilor de azi în legătură cu o altă “lecție”, una din  2009?

Într-o emisiune de televiziune, președintele Traian Băsescu comitea un autodenunț. Era o mărturisire care vorbea despre modul iresponsabil în care președintele lua hotărâri dintre cele mai importante: “Cel mai urât lucru este, după ce te-a luat cineva dintr-un purtător de cuvânt, te-a făcut ministru – consilier prezidențial este rang de ministru -, ți-a poftit suflețelul să-ți fie soțul șef de serviciu secret, ți l-a făcut președintele șef de serviciu secret.”

Poate mă înșală memoria, dar nu-mi amintesc ca petiționarii de astăzi să fi reacționat atunci altfel decât prin tăcere. Evident, fiecare dintre noi are unități de măsură ușor diferite. Totuși, îndrăznesc să spun – așa cum am făcut-o și la timpul potrivit – că un președinte care numește șefi de servicii secrete după criteriul mărturist de dl Băsescu tratează statul de drept ca pe o moșie personală – un stat de drept preferențial. Culisele numirii dnei Alina Bică nu pot fi nici ele expediate cu un simplu “am dat-o în bară.” Și multe altele.

Revenind la mărturisirea președintelui Băsescu privind ”criteriile” pe baza cărora numea șefii de servicii secrete, există probabil o singură explicație pentru faptul că membrii GDS nu l-au găsit certat cu statul de drept. Și acela ar fi putut fi că soția care i-ar fi cerut președintelui numirea soțului în fruntea unui serviciu secret, fiindcă așa i-ar ”fi poftit (ei) suflețelul”, l-a contrazis prompt și public pe președinte:

“Mi se pare îngrijorătoare declaraţia pentru domnul Traian Băsescu. Simt nevoia să-i iau apărarea, chiar dacă am plecat de trei ani de acolo, pentru că nu pot să cred că un preşedinte de ţară numeşte şeful serviciilor secrete la capriciul unei angajate sau pentru că sufleţelul unei angajate, oricine ar fi respectiva, îi cere să facă asemenea numiri. Vreau să cred că e doar supărat şi nervos în timpul campaniei şi face asemenea declaraţii. Drept urmare, nu i-am cerut preşedintelui să-l numească şef la SIE pe soţul meu şi sunt convinsă că nu l-a numit pentru că i-aş fi cerut eu.”

Asta mă făcea să scriu:

“Spre binele dlui Băsescu și (dacă nu zic vorbă mare) al României, sper că președintele suspendat va găsi o clipă de răgaz pentru a ne spune: “Am glumit… Eram și eu supărat… Așa că am făcut un spirit de glumă, cum se zice…” Eu sunt gata să-l cred, mai ales că dl Băsescu a fost apărat chiar de dna Săftoiu”.

În sfârșit, președintele Klaus Iohannis și-a exprimat deja punctul de vedere în legătură cu ceea ce a fost considerat de unii drept ”lovitură de stat”. Și a făcut-o chiar la o întâlnire la GDS, pe când candida în alegerile prezidențiale.

La o întrebare a dnei Andreea Pora referitore la evenimentele din 2009 și 2012 ( ”Personal, sunt curioasă – și, probabil, și alții de aici – care este poziția dvs. clară vizavi de aceste chestiuni?”), candidatul Klaus Iohannis a răspuns, așa cum i s-a cerut, clar:

“Nu m-am simțit nici atunci implicat, cum nici acum n-am de ce să mă dezic de o chestiune în care n-am fost implicat. Interpretarea mea pot să v-o spun în două propoziții extrem de simple: o procedură prost gândită, prost făcută, dar un vot pe care nu putem să-l negăm. Ne-am făcut de minune în fața întregii lumi cu o chestiune care nu a dus în final la absolut nicio soluție pentru ceva. S-a consolidat o situație fundamental con­flictuală care până azi a produs zgomotul de fond de care vorbeam mai la începutul discuției noastre.” /…/”Părerea mea de atunci a fost că o țară nu poate fi condusă prin proceduri peste noapte. Și cred că ăsta e lucrul pe care trebuie să-l învățăm. O țară nu poate fi condusă de politicieni care reprezintă România în parteneriate vitale pentru România și să nu discute cu ei în prealabil când au de gând să-l dea jos pe președintele republicii. Asta e inadmisibil, pur și simplu. Cam astea au fost evaluările mele. Nu știu dacă am învățat ceva de aici.”

Ce este neclar în această declarație? Ce este ambiguu în poziția dlui Iohannis? De ce lămuriri ar mai fi nevoie?

Trebuie să-și schimbe dl Iohannis opinia de atunci? De ce? Doar spre a fi apoi acuzat de duplicitate; că e un om care-și schimbă opiniile după cum ”o impune situația”?

După ce ne-am dovedit, timp de zece ani, “mumă” pentru un președinte cu un temperament și mod de acțiune extrem de problematice (“un mahalagiu cu viziune”, potrivit dlui Andrei Cornea), e straniu să ne dovedim ”ciumă” cu un altul aflat în funcție de nici măcar zece zile și care ne invită la o anumită temperanță, nu la laxități morale.

Imperativele morale nu pot fi selective.

sursa: dorintudoran.com