Mergeți să vedeți filmul lui Mungiu „După dealuri”. Este o oglindă realistă a Românei de azi, afectată de bigotism, lipsă de valori, de resurse și de speranță. Un film despre oameni de care n-are nimeni nevoie.
Am fost surprinsă plăcut aseară să văd coada la filmul „După dealuri”, al lui Cristian Mungiu. O palidă contrapondere la coada lungă de kilometri, la moaștele expuse de câteva zile pe Dealul Patriarhiei.
Filmul e bun. Neașteptat de bun. Nu suferă comparație cu „4,3,2”. Cred că este primul film în care România actuală își găsește o oglindă fidelă. Fără exagerări, fără patimi, nimic senzațional. E un film despre oameni lipsiți de speranță și de perspective, tânjind după o călăuză care să le arate calea, oameni de care aparent nu are nimeni nevoie. Cred că e filmul care stabilește falimentul societății românești, de la prima la ultima instituție. De la biserică la poliție, cu binecuvântarea unui sistem medical putred.
Nu intru în amănunte despre asemănările sau diferențele dintre film și celebrul caz de la Tanacu, din 2005, în care o tânără venită în vizită la prietena ei la mânăstire este supusă unui ritual de exorcizare care duce la moartea ei. Înțeleg că au existat și niscai diferende între Mungiu și autoarea romanelor scrise despre Tanacu, deși nu am priceput de ce. Scrie destul de clar și la începutul și la finalul filmului că scenariul e inspirat din ele. oricum m-a făcut curioasă să citesc și romanele alea, pentru că sunt sigură că fac o radiografie poate și mai fină a lucrurilor.
Dar până atunci trebuie să recunosc că filmul mi-a produs câteva impresii puternice. Are scene de o simbolistică minunată, care ar fi făcut din film un succes și dacă ar fi fost mut. Caracterele sunt bine conturate, povestea curge firesc în cele două ore jumate de film, aproape că se spune singură. Fiecare tablou este o bucată defectă de lume.
Prietenia disperată dintre cele două fete vorbește despre o dramă pe care România o ignoră de 20 de ani, aceea a copiilor crescuți în orfelinate și care, cu mici excepții, nu au șanse de integrare în societate după 18 ani. Cuvintele predominante în dialogurile din film sunt „unde să ne ducem?” sau „ce să facem?”. Aceste întrebări care mustesc de neputință sunt rostite de măicuțe în fața doctorului psihiatru, care habar n-are ce are sau ce ar trebui să-i facă Alinei, și preferă s-o arunce în mânăstire „ca să se liniștească”. Sunt rostite de fete în fața preotului, care își dă seama că venirea în mânăstire a Alinei i-ar putea strica micro-universul utopic pe care și-l crease ca răspuns, poate, tot la o întrebare similară pe care și-o pusese el însuși vreodată.
Dar o acceptă și pe Alina în mânăstire cu convingerea că o va aduce „pe drumul cel bun”, tocmai pentru că înțelege să-și asume rolul de ultimă soluție, rol de care pare că fug toți ceilalți. Într-o lume în care nimeni nu te-a vrut vreodată, de la părinții care te-au abandonat în grija statului, iar statului nu-i pasă de tine, Dumnezeu în persoana unui preot-tată pare singura soluție.
Biserica apare în film ca un ultim refugiu al oamenilor neadaptați, care nu-și găsesc locul „afară” și care nu sunt capabili să gândească cu capul lor. Aparent spălate pe creier de preot, măicuțele fac totul dintr-o bunătate izvorâtă din bigotism. Dar în spatele gesturilor pioase mocnește frica de ceva ce nu înțeleg și nu vor să accepte. Comportamentul lor este dictat de plăcuța scrisă de preot la intrarea în mânăstire: „Interzis celor de alte religii”. Acolo era un loc în care trebuia să-l accepți pe Dumnezeu și să te lepezi de toate cele 464 de păcate contabilizate într-un îndreptar absurd. În fața acestor prostii aproape că pare firesc comportamentul Alinei, care încearcă cu orice preț să se întoarcă măcar ea la Voichița, dacă nu reușește invers.
Cele două actrițe din rolurile principale (Cosmina Stratan și Cristina Flutur) au fost răsplătite cu premiul pentru interpretare la Cannes. Pe merit. Există către final o scenă în care polițiștii vin la mânăstire să ancheteze moartea Alinei. Toate personajele, călugărițe, preotul, polițiștii, sunt în biserică, cu spatele la cameră și cu fața la altar, din pragul căruia îi privesc ochii expresivi ai Voichiței. În câteva minute prin ochii aceia negri se derulează practic tot filmul, în ei se vede un om trezit brusc, dar prea târziu, la o realitate de care fugise până atunci.
Știu că preotul de la Tanacu a fost eliberat recent, după 7 ani de închisoare, dar aș fi curioasă să aflu dacă „Voichița” din realitate o fi mai rămas la mânăstire după asta.
Scena de final încheie magistral filmul: din mașina poliției, în care sunt urcați protagoniștii ca să fie duși la procuror, se vede afară printr-un parbriz crăpat. Afară ninge, drept în față sunt două indicatoare din alea turistice mari, care te trimit inevitabil, la stânga sau la dreapta, către o biserică. Pare că alt drum nu există, în față.
După dealuri suntem toți, o Românie în faliment social și moral, care fuge de realitate în brațele unui bigotism inacceptabil pentru unii, dar care ne împresurează fără speranță. Mergeți să vedeți filmul, ar merita difuzat cumva la coadă la moaște. Din păcate va rămâne doar un film, nu va schimba ceva în mentalul pervers afectat de lipsa de educație al nației.
N-am vazut filmul. Sper sa-l vad , dar comentariul este suculent , expresiv si cred convingator chiar si pentru criticii inversunati. Din comentariu , aluziile la cozile sfintelor moaste sa inteleg ca ar fi o palida atingere a obscurantismului toxic , distrugator practicat cu buna stiinta si vehementa de BOR?