Dulce Românie, vai de capul tău

În ultimele două zile am irosit cinci ore din viață stând în cozile din traficul de pe Valea Prahovei. O să spuneți că așa-mi trebuie, ceea ce aș spune și eu, dacă firea umană n-ar fi mai pricepută în a-și găsi scuze când e vorba de culpa proprie. Nu m-am dus pe Valea Prahovei în vreuna din stațiunile atât de iubite de turistul român care nu a auzit în viața lui de alte locuri decât Sinaia, Bușteni, Azuga, Predeal sau Poiana Brașov, ci trebuia să ajung la Săcele, unde mama voia să-și viziteze o prietenă – pe Buni – care la 90+ de ani se tot roagă de ea s-o mai vadă o dată înainte de moarte. Desigur că spre Săcele se poate ajunge pe mai multe variante, dar așa e când îți ia cineva mințile și crezi că dacă pleci de acasă pe 1 mai pe la prânz o să fie drumul liber, să ți-au plecat toți înainte.

N-a fost să fie așa, și ne-am înfipt într-o anacondă de mașini imediat după ce am trecut de Câmpina, unde am stat preț de două ceasuri încheiate, timp în care am parcurs numai doi kilometri. 2 km în 120 de minute. Iar ce era cel mai frustrant în așteptarea aia tâmpă era faptul că nu știai de ce. Ce se întâmplă în față? Până unde se întinde coada, cât durează, mai ajungem azi undeva sau înoptăm aici, pe DN1?

Traficul de pe DN1 nu mai e subiect de știri

La radio se dădeau din oră în oră știri despre cum la Vama Veche tinerii aruncau cu pietre în coloana de girofaruri a ANAF, despre un accident pe DN1A (alternativa lui DN1) unde se formase o coloană de mașini de 15 km din cauza unui Logan grăbit care a depășit fără să se asigure și s-a izbit de o dubă, despre cozi de mașini la vama Giurgiu, despre cum poliția veghează la fluidizare și despre, desigur, radare în cascadă. Pe post de „etc” se amintea în treacă și de „trafic îngreunat pe Valea Prahovei”, pentru că de fapt numele ăsta propriu a devenit sinonim cu bară la bară, nici măcar nu mai merită o știre. Era un parc de mașini înșirat pe două coloane pe Valea Prahovei, nici vorbă de trafic.

Pe la ora 16.00, când mi-era clar că nu voi ajunge în Săcele înainte de lăsatul serii (iar de acolo trebuia să ajungem în Dâmbovicioara, ca să dormim și să „petrecem” restul week-end-ului), am făcut cale întoarsă spre Ploiești, de unde am cotit spre Târgoviște și am ajuns pe la 19.30 la Dâmbovicioara.

Un lucru bun care s-a întâmplat în ziua de 1 mai a fost popasul la Târgoviște. Mă dureau pulpele de la ambreiaj – frână, ambreiaj – frână și am zis să facem un popas de dezmorțire, că tot ardea soarele și ni se făcuse și foame. Am vizitat Turnul Chindiei – pe care nu-l mai văzusem de când eram pionieră – și am mâncat niște mici foarte gustoși la terasa San Marco din centrul istoric târgoviștean.

Al doilea lucru bun a fost priveliștea încântătoare pe care ne-a oferit-o drumul dintre Târgoviște și Câmpulung Muscel, printre livezile înflorite ale Voineștilor, în care parfumul florilor de măr se împletea suav cu  fumul de la focurile răzlețe pe care țăranii le făcuseră printre pomi, ca să-i încălzească înainte de răcoarea serii ce avea să vină.

Între munți deja vremea s-a răcit, iar ploaia mocănească ne-a încolțit până a doua zi când am plecat din nou spre Brașov, încăpățânate să ajungem totuși la Săcele.

Agroturism cu sabia ANAF-ului la beregată

Am petrecut noaptea într-una dintre cele mai frumoase și pe nedrept neglijate zone din țară. În afară de Bran și Rucăr, culoarul ăla care face legătura cu Brașovul are mai multe de oferit, dar din păcate rămâne de ani de zile într-un nemeritat con de dezinteres. Vina nu e numai a turiștilor.

Familia la care am stat se zbate de mai bine de un deceniu să construiască ceva acolo. De când îi știu am fost martora, sporadic ce-i drept, mai multor vise și decepții prin care au trecut. Au început cu propria casă, au încercat marea fondurilor europene cu degetul, au dezarmat de birocrație și incapacitatea de a asigura cofinanțarea, au preferat pașii mici și jumătățile de măsură, în ritmul cu care puterile proprii și micile împrumuturi private le-au permis să înainteze. Au ajuns azi cam la câțiva pași distanță de ceea ce în lumea civilizată ar trece drept fermă agro-turistică de familie. Un loc pentru care străinii ar face coadă să-l calce, de care românii încep să se simtă atrași, dar pe care legislația autohtonă nu numai că nu-l reglementează, dar îi și dă la cap dacă vrea să intre în legalitate.

Prietenii ăștia ai mei au o mică pensiune, în mijlocul unor pajiști montane pe care acum cresc câțiva berbeci pentru consum propriu, o grădiniță de legume, un coteț cu găini, o livadă, câțiva stupi, un împrumut de câteva mii de euro care se apropie de scadență și mai nou niște coșmaruri că vine ANAF-ul și-i amendează. Totul e construit din lemn și piatră, cu migală, muncă prestată cu precădere de stăpânii gospodăriei, cu ajutor sporadic de la meșteri angajați pentru diverse treburi speciale.

 

În satul lor sunt puține pensiuni. Mai sunt câteva case bătrânești refăcute de orășeni cu dare de mână – și le folosesc pe post de week-endițe – iar restul sunt gospodării țărănești în care trăiește ceea ce se cheamă prețios populația rurală a țării: oameni de regulă fără servici, mănâncă din ce produc în bătătură – câteva oi, câteva găini, eventual o vacă, o fâneață și, în cel mai bun caz, o bucată de pădure.

Pentru că oamenii au propria gospodărie în grijă sau pentru că ăia care nu au, nici nu vor să muncească – există și ajutorul social – e foarte greu să găsești mână de lucru în zonă, calificată sau măcar dornică de muncă. Prietenii despre care vă spun au avut partea lor de decepție, de aia acum sunt mult mai realiști în planurile pe care le fac. Au încercat multe până acum și știu ce se poate și ce nu, de aia au început să aibă coșmaruri la gândul că vor fi țintă sigură pentru amenzile ANAF-ului, atât de medatizate în ultima vreme. Încurajarea de bază pe care o primesc mai nou și de la autorități, și de la prietenii pățiți este: oricum faci tot o să te găsească cu ceva în neregulă, așa că e doar o chestiune de timp.

De aia în ultimul an, de când s-a conturat oarecum pensiunea, au mers pe prietenii. Au organizat petreceri private, au găzduit grupuri de turiști aduse de prieteni. Au oferit mult pe gratis, pentru că adevărata ospitalitate e greu de prețuit și aproape imposibil de fiscalizat. A fost un soi de rodaj al pensiunii, din care au învățat și ei câte ceva, au reușit să-și selecteze un om-doi din sat pe care să-i tocmească sezonieri, ori de câte ori a fost nevoie de ajutor la menaj. Nu poate fi vorba de angajat când nu ai un flux constant de clienți.

Dar în cele din urmă ăsta ar fi țelul. Munca asta de ani de zile să se fructifice la un moment dat, iar din încasările fermei agro-turistice să se întrețină familia. Numai că legalizând „afacerea”, familia a aflat că jumătate din ce le oferă turiștilor nici n-ar trebui să mai existe. De exemplu, cum fiscalizezi un berbec pe care-l crești tu pe pajiștea ta și vrei să i-l faci turistului la proțap? Păi îl achiziționezi cu factură, apoi îl sacrifici într-un abator autorizat, apoi îl pui la proțap. Așa prevede legea, fără să ia în calcul situațiile, nu puține, în care, ca și aici, berbecul e crescut ca pet-ul în bătătura omului.

Cum fiscalizezi ouăle de găină, proaspete, bio, eco, pe care le iei de la vecina din sat care are mai multe găini, dar nu are firmă? Nu-l poți fiscaliza dacă vecina nu are certificat de producător. Cum fiscalizezi laptele, brânza, urda, luate de la aceiași oameni din sat, bucuroși că valorifică și ei puținul surplus din gospodărie, pentru care nu au cum să dea facturi? Cum fiscalizezi pălinca făcută la tine în gospodărie, din cei câțiva pomi fructiferi pe care-i crești pe dealul din spatele casei, și din care bei tu cu prietenii, iar câteodată îți mai omenești și musafirul din pensiune? Cum faci să-i pui pe masă turistului mâncare sănătoasă, făcută în gospodăriile din zonă, care costă puțin și ajută totodată la subzistența oamenilor locului? În România, deocamdată, nu prea ai cum să faci. Legal vorbind.

Desigur că soluții ar fi, că nu inventăm noi acum agro-turismul, însă pentru asta ar fi nevoie de o legislație croită cu cap, nu cu japca. Însă din ce spun oamenii ăștia ei sunt băgați în cazanul turistic la grămadă, li se aplică reguli pe care nu le pot respecta, și amenzi care i-ar ucide înainte de a apuca să se nască. Deja folclorul mustește de povești despre proprietari de pensiuni amendați din cauză că nu aveau… șapcă. Inspectorii ANAF sunt huliți nu pentru că-și fac datoria, ci pentru că și-o fac fără discernământ, de parcă ar vrea să-i îngroape pe micii afaceriști, nu să-i ajute să intre în legalitate.

La plecare din raiul fără turiști din Dâmbovicioara am mai stat la o coadă de o oră înainte de Bran. Nu se întâmplase nimic, ci așa se circulă acolo unde se înghesuiseră toți turiștii care auziseră de culoarul Rucăr-Bran. La castelul lui Dracula…

După ce am ajuns și în Săcele am zis că sâmbăta după amiaza, pe la 16.00, DN1 va fi practicabil. Turiștii care veniseră la „distracție” pe Valea Prahovei mai aveau la dispoziție încă o zi așa că nu aveam de ce să ne imaginăm că vom mai sta la vreo coadă. Țeapă. Am mai stat la o coadă de o oră jumate între Azuga și Predeal. Doar așa, ca să-i pot spune mamei că data viitoare când o s-o mai vadă pe Buni o să fie chiar la cimitir, că nu mai calc pe Valea Prahovei nici moartă.

sursa: dollo.ro