Dreapta. Reunificarea prin dezagregare

Conform unui sondaj realizat de niște colegi suedezi de ai mei, românii sunt pe locul șapte din Europa ca ideologie de dreapta, depășiți doar de englezi, turci, suedezi, ucrainieni, slovaci și sloveni! Topul e făcut din media la răspunsurile oamenilor – unde se plasează, la dreapta sau la stînga, pe o scară de zece puncte. Majoritatea în întreaga Europă se plasează la centru (inclusiv noi) și în procente absolute centrul are cea mai mare reprezentare. Situația la noi s-a schimbat remarcabil de puțin de pe vremea cînd raportam acum mai bine de zece ani în Politica după comunism (Humanitas, 2001) că în România există un nucleu în jur de douăzeci la sută care se percepe de centru-dreapta, iar asta e mai mult decît nucleul care se declară de stînga, care e foarte mic. Dar nu stînga mă precupă azi, că ea e în plină formă politică, deși nimeni nu o declară ca identitate, ci dreapta, a cărei reunificare prin dezagregare nu și-a consumat tot ciclul destructiv. Întrebarea la care vreau să răspund este ce anume împiedică agregarea la centru dreapta, unde există un nucleu de votanți cu identitate ideologică definită?

Primul răspuns ține de oportunitate. E așa o mare nevoie de o dreaptă unificată la guvernare? Ce ar face dreapta asta altceva decît ce face USL sau ce a făcut Alianța DA cît a fost împreună? Ce anume vrea dreapta să facă și nu se poate face acum, în acest moment? Austeritate? La fel. Privatizare? La fel. Problemele, cîte sînt, nu țin de decizia de a privatiza, ci de calitatea actului în sine, iar la asta nu ideologia, ci calitatea partidelor contează. În cine aveți încredere că nu va privatiza ca să dea rente la amici? În dreapta? Să fim serioși, de la portul Constanța la CFR Marfă partidele de dreapta nu s-au dovedit mai de ispravă ca alea de stînga. Proprietate? Nici aici nu mai poate exista diferență, alternativa la legea punctelor a lui Ponta, ridicolă cum e, fiind falimentul statului, la care am ajuns cu larga contribuție a stîngii (că a vrut neapărat să dea despăgubiri) și dreptei (că a vrut neapărat să dea totul înapoi, nu s-a mărginit la persoane fizice, sau moștenitori direcți). Urmarea e că s-a creat o notă de plată gigantică din bugetul actual și viitor, adică pe spinarea unor generații care nu au avut nici o vină, și care totalizează numere mult mai mari decît cel al victimelor inițiale, adică exact pe dos de cum se face politica publică. Injustiție este oricum ai da-o, dar în varianta că despăgubirile eșalonate cad la Curtea Constituțională avem injustiție plus faliment. La ce ne ajută ideologia să rezolvăm această situație? La nimic. Deci, pe scurt, că la putere sînt două, sau trei, sau patru partide de dreapta versus unul nominal de stînga și unul de dreapta nu se reflectă în alte abordări politice de fond. Aud critici dinspre PDL că guvernul a introdus niște impozite, dar dau din umeri, că știu și ei și eu că mare parte erau amînate demult, trebuiau să intre în vigoare odată și odată, erau convenite cu FMI, etc. Ce să mai vorbim, am avut o dreaptă (PDL) care ne-a crescut TVA, acum avem un partid de dreapta care vrea să-l scadă, dar numai la alimente, cum e greșit. Ce să mai vorbim!

Dacă nu ar fi vreun surplus de coerență politică, rămîne solidaritatea celor care mare parte din tranziție au fost împreună, contra PSD. De ce să împarți cu PSD, dușmanul tradițional, cînd poți să o faci cu ai tăi? Ei, aicea dăm de miezul supărării liberalo-pediste, lipsa de măsură și disciplină a împărțelii între partidele de dreapta. Cum arată disciplina dreptei vedem la strînsura de pseudopartide care a candidat anul trecut sub flamura ARD, cu lovituri la picioare și declarații publice, sau din congresul PDL, care ar putea intra în cartea recordurilor Guinness la congrese care nu se mai termină, atîta tot dau cei care au pierdut lovituri pe la spate celor care au cîștigat. Și ajunși aici se pune întrebarea de ce nu se coalizează măcar dreapta neliberală, cea contra lui Antonescu, ci taman dimpotrivă? Răspunsul e elementar, nu poate, pentru că odată strînsă la un loc Băsescu ar avea pretenția să fie șeful ei, iar unii din membrii ei încearcă să treacă într-o etapă post-Băsescu, un președintele atît de impopular că s-a salvat doar cu boicotul, iar atunci cînd arată cu degetul ce plagiator e careva poporul îi ia partea alăia. Are sens să încerci să contruiești o dreaptă post-Băsescu, mai ales că el și dreapta nu au avut niciodată mare lucru în comun, dar vezi că Băsescu nu permite acest lucru, el distruge PDL pe față și își face iarăși jucăria lui, cu ofițerași plus tabăra Udrea care hemoragizează treptat dinspre PDL. Poate Băsescu recîștiga opinia publică? Nu cred: că atracția lui principală era franchețea, și a păcătuit exact prin ipocrizie. Ce să mai conducă dreapta unul care se laudă că a salvat țara de faliment, faliment din care jumătate s-a căscat sub regimul lui, că în anul cînd candida la președinție și a avut grijă să bage criza sub preș? În rest, să nu mai vorbim, că acuma s-a dat totul pe față.

Eu vorbesc aici mai ales de centru dreapta, cum se definesc votanții cei mai mulți, dar retorica cea mai gălăgioasă a dreptei noastre este pe extremă, unde nu prea sînt votanți. Adică o dreaptă naționalist-creștină, care se ilustrează în donații la biserici ca principal program de guvernare, plus adusul luminii de la Ierusalim cu avionul supersonic. Această dreaptă se visează creștin-democrată, fără a băga de seamă două lucruri esențiale: că la ora asta creștin democrații sînt cam de stînga pe standarde românești, fiind ocupați mai ales cu probleme de justiție socială, și că baza lor socială peste tot sînt parohiile catolice, vechi de sute de ani și cu o identitate politică proprie. Publicul creștin de la noi e de nivel carne de tun, să umpli cu el Catedrala Neamului sau să îi dai pomană de sărbători, becalisme, cu alte cuvinte, nu tocmai un public creștin-democrat.

Cum rămîne cu anticorupția, nu e ea o bună ideologie pentru acest public, mai ales că problemele de integritate sînt mari? Nu: publicul știe din instinct ce argumentez eu aici mai demult, că nu e treaba partidelor represiunea judiciară a corupției, ci a justiției, de la partide așteaptă să se abțină de la a fura prea pe față, de la a numi oameni prea deocheați la guvernare, etc. Odată ce toate se comportă la fel, anticorupția nu mai e un stindard care poate diferenția vreun partid, că nu se ia nimeni după declarații. A, dacă ar veni cineva cu o garnitură nouă, de antreprenori fără afaceri cu statul ca sponsori, și primari curați și eficienți în față atunci criteriul coagulării pe bază de oameni ar putea funcționa. Dar trendul e invers. Toate partidele mici sînt așa de sărace în oameni că se bat pe aceiași baroni locali sau comunali care se mută de la stînga la dreapta și invers, atenuînd și mai mult diferența.

Din moment ce am argumentat aici că nu e o necesitate reală unirea dreptei, nu o să dau mari sfaturi ce să se facă pentru asta. Mai degrabă chestiunea unei reforme de centru dreapta mă preocupă. Cum să facem să nu avem ca alternative la unul care preferă Ferrariul pe unul care preferă Jaguarul (dar amîndoi lucrează la stat, că așa e dreapta noastră), ci mai degrabă pe unul ca Nicușor Dan, care merge cu bicicleta, metroul, sau o mașină sub cinsprezece mii de euro? Reforma de centru dreapta trebuie să aducă în față pe antreprenorul mijlociu sau mărunt, care să ceară un alt tip de stat, unul care să îl ajute, nu să-l încurce în activitatea lui. Din păcate, categoria asta se asocia
ză greu și se pretinde apolitică, lăsînd discuțiile despre guvernare la diverși veleitari, mereu gata să facă un partid tocmai pentru că nu se pricep la nimic și au timp berechet de scris pe forumuri. Din ăștia nu va ieși absolut nimic.