Putin a reiterat mitul ”Dobasului rusesc” într-o nouă acțiune propagandistică menită să justifice și să legitimeze invazia pe scară largă a Ucrainei. Într-un dialog cu Putin, o tânără, prezentată ca fiind originară din Donbas, îi mărturisește liderului rus că a fost ,,cât pe ce să fie exmatriculată de la universitate pe motiv că refuzase să recunoască că Rusia este dușmanul Ucrainei”. Aprobând-o, Putin i-a răspuns fetei că Donbasul nu ar avea ce căuta în componența Ucrainei.
Ce spun Putin și propaganda rusă
”Donbasul nu avea ce căuta în componența Ucrainei”, afirmă președintele rus Vladimir Putin, fiind citat de gazeta.ru.
În timpul unei vizite a lui Putin la standul Donbas, din cadrul expoziției și forumului ,,Rusia”, din a doua parte a lunii decembrie, un ghid i-a povestit lui Putin cum, pe când era încă studentă la o universitate din regiunea Donbas, care pe atunci se afla sub controlul constituțional al Ucrainei, a fost aproape exmatriculată din universitate pentru că a refuzat să spună la un examen că Rusia este inamicul Ucrainei. Ulterior, în biroul decanului, fetei i s-a spus că “nu avea ce căuta în țară”.
”Dar poate Donbasul nu avea ce căuta în componența Ucrainei?”, i-a replicat, retoric, liderul rus.
Narațiunea că Donbasul ar fi mai puțin sau deloc ,,ucrainean”, ori că ar fi o regiune neaoșă ,,rusească” își are originea în istoriografia sovietică, care opinează că Lenin i-ar fi făcut cadou Ucrainei bolșevizate Donbasul, în anii 1919-1920.
În realitate
Istoricul Hennadyi Efimenko arată că mai mare parte a Donbasului făcea parte din Republica Populară Ucraineană independentă (proclamată după revoluția rusă din 1917), conform celui de-al treilea universal al Radei Centrale – chiar înainte de prima instaurare a puterii sovietice în Estul Ucrainei, iar apoi a făcut parte din statul ucrainean în 1918.
Prin urmare, susține istoricul, bolșevicii nu au consimțit să “dea cadouri” nimănui. În ciuda extinderii granițelor Ucrainei în 1918, după Pacea de la Brest, în “Tratatul privind frontierele” dintre RSS Ucraineană și RSFS Rusă, din 10 martie 1919, bolșevicii ucraineni au fost forțați să accepte că granițele RSS Ucrainene erau acum împinse înapoi la granițele provinciilor țariste, dar, în același timp, Crimeea și o parte din regiunea Cernihiv au fost cedate RSFSR. Acest lucru a arătat standardele duble ale conducerii de la Moscova, deoarece Ucraina își pierdea teritoriile, în timp ce RSFSR nu.
Dar chiar și după aceste criterii, cea mai mare parte a Donbasului a rămas în cadrul RSS Ucraineană, așa cum fusese anterior în cadrul Republicii Populare Ucrainene (statul ucrainean efemer din primii ani ai perioadei interbelice). Când principiul oportunității economice a început să joace un rol în timpul stabilizării regimului sovietic, în 1920, restul bazinului Donețk (incluzând în principal districtul rusesc Shakhty și districtul ucrainean Taganrog, definit pentru aprovizionarea cu alimente a Donbasului) a fost inclus în cadrul provinciei ucrainene Donețk (până în decembrie 1920 centrul era Luhansk, după aceea Bahmut, până în 1925). În această componență teritorială, RSS Ucraineană a devenit parte a URSS, a cărei decizie oficială de creare a fost aprobată la 6 iulie 1923.
Bolșevicii ucraineni își bazau pretențiile teritoriale pe granițele Republicii Populare Ucrainene, care includeau și bazinul Donețk din Donbas. În timpul existenței statului ucrainean (aprilie-noiembrie 1918), teritoriul Ucrainei a fost extins în nord și nord-est. În 1919, după cea de-a doua ocupație sovietică, care, spre deosebire de 1918, era deja centralizată, problema granițelor dintre Ucraina sovietică și RSFSR a devenit cu adevărat urgentă. Fără a renunța în mod fundamental la criteriul etnografic (“dreptul națiunilor la autodeterminare” a fost unul dintre sloganurile-cheie care au asigurat victoria bolșevicilor), bolșevicii ruși au insistat ca acesta să fie limitat prin prisma anterioarei diviziuni guberniale.
În 1920, Ucraina sovietică a pierdut practic autonomia administrativă din 1919, fapt confirmat, printre altele, de decizia Comitetului revoluționar ucrainean din 27 ianuarie 1920 de a unifica activitățile RSS Ucraineană și ale RSFSR.
Principalul criteriu pentru schimbarea granițelor a fost oportunitatea economică. Rezultatul a fost creșterea teritoriului Ucrainei în est: s-a decis ca întregul Donbas să se unească sub o singură umbrelă. În acest scop, a fost creată provincia Donețk. Deoarece cea mai mare parte a Donbasului făcuse parte până atunci din RSS Ucraineană, provincia Donețk nou creată, ceea ce este destul de firesc, a devenit parte integrantă a Ucrainei sovietice. În consecință, teritoriul RSS Ucraineană a fost extins. Noua provincie a inclus noi teritorii.
În august 1920, stanitsa Luhansk a fost adăugată la provincia Donețk. Motivul principal era acum un criteriu administrativ și geografic: teritoriul stanitsei se afla în imediata apropiere a centrului de atunci al provinciei Donețk, orașul Luhansk. În cadrul acestor noi granițe, RSS Ucraineană a devenit parte a Uniunii Sovietice, a cărei decizie oficială de creare a fost aprobată la 6 iulie 1923. Cu toate acestea, teritoriile transferate în 1920 vor rămâne în cadrul Ucrainei doar până în 1925.
Migrațiile în Donețk
Conform istoricului Dmitro Titarenko, deși, din punct de vedere statistic, cea mai mare migrație a fost întotdeauna din alte regiuni ale Ucrainei, proporția rușilor a crescut constant în secolul al XX-lea, atât în timpul industrializării din anii 20 și 30, cât și în perioada postbelică.
”Dacă vorbim despre colonizarea Donbasului, a fost o mișcare din două sau trei direcții. Dinspre Vest – colonizare pur ucraineană. Din est – colonizarea rusă și din nord – relocarea din zonele dezvoltate anterior din regiunea Ucraina slobozeană. Deși era o regiune ucraineană, identitatea și cultura rusă erau destul de puternice aici”, spune istoricul.
Totuși, Holodomorul a deschis o nouă pagină în formarea compoziției naționale a regiunii ucrainene Donbas. Potrivit istoricului Stanislav Kulchytsky, director adjunct al Institutului de Istorie al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, după Holodomor, estul Ucrainei, și mai ales satele, era practic gol. Actualele regiuni Kiev și Harkov (adică Ucraina Slobozeană) au suferit cel mai mult de pe urma foametei, iar în acei ani o parte semnificativă din actualul Donbass aparținea tocmai de Slobojanshchina.
”Prin urmare, în 1933, a fost înființat un “comitet de reinstalare”. S-au relocat în Donbas în principal din alte regiuni ale Ucrainei, în primul rând din Polesie, care aproape că nu a fost afectată de foamete. Adică, acestea au fost procese de migrație internă. Evident, în Donbas s-au mutat oameni și din regiunile centrale ale Rusiei – regiunile Belgorod și Voronej, precum și din Belarus”, a declarat Stanislav Kulchytsky la un interviu pentru BBC Ucraina.
În general, potrivit Muzeului Național “Memorialul în memoria victimelor Holodomorului din Ucraina”, din a doua jumătate a anului 1933 până în 1934, 21.000 de familii de fermieri colectivi au fost strămutate în Donbass ca parte a punerii în aplicare a unui decret secret al Consiliului Comisarilor Poporului din URSS. “Dacă luăm în considerare statistica celor relocați în Donbass după Holodomor exact din Rusia, aceasta este foarte nesemnificativă. Vorbim despre mii de ferme, iar acest lucru nu înseamnă aproape nimic la scara unei regiuni mari. În plus, întrucât reinstalarea a fost relativ voluntară, majoritatea oamenilor din Rusia s-au întors în țara lor natală. Au văzut că țăranii din satele ucrainene erau mai reprimați decât în regiunile centrale ale Rusiei, de unde proveneau”, spune Stanislav Kulchitsky.
Faptul că Donbasul în anii ’40-’50 ai secolului trecut nu era populat preponderent de nativi din Rusia este evidențiat și de cercetările efectuate de istoricul Nikolai Alferov. Acesta a analizat procesele de reinstalare în Donbas în anii postbelici 1943-1951.
La 1 septembrie 1943, doar o treime din populația de dinaintea războiului mai rămăsese în regiunea Voroșilovgrad (regiunea Luhansk de astăzi). Prin urmare, organele RSS Ucrainene au fost obligate să mobilizeze 125.000 de persoane din populația rurală aptă de muncă, precum și 50.000 de recruți de vârstă mai înaintată pentru a lucra la refacerea minelor, numai în 1943. Colonizarea Donbasului a fost destul de rapidă, dar totuși ritmul nu a putut satisface cererea de muncitori a întreprinderilor. Până la sfârșitul anului 1945, numărul locuitorilor din Donbas a ajuns la aproximativ 70% din numărul de dinainte de război. În același timp, populația urbană creștea rapid, în timp ce populația rurală a rămas aproape la același nivel. La sfârșitul războiului, datorită creșterii mecanice a populației, în Donbas trăiau deja aproximativ trei milioane de persoane.
Documentele de arhivă la care face referire cercetătorul demonstrează că majoritatea covârșitoare a celor reinstalați în Donbas erau originari din alte regiuni ale Ucrainei. Astfel, în 1948, 72% din toți cei care au sosit în regiunea Voroșilovgrad erau rezidenți ai altor regiuni din RSS Ucraineană, iar 17,6% – din Rusia. În 1950, proporția a fost de 67,9% la 27,5%, și nu mai mult de 5% proveneau din alte republici.
În vara anului 1951, a avut loc ultima deportare a populației ucrainene în Donbass – din teritoriile vestice care fuseseră cedate Poloniei. Profesorul Stanislav Kulchytsky insistă asupra faptului că politica conducerii centrale a URSS a fost de așa natură încât majoritatea rușilor au fost trimiși în republicile baltice, în principal în Letonia, deoarece erau considerate teritorii “nesigure”. La fel și în cazul Crimeei – după deportarea tătarilor din Crimeea, peninsula a rămas goală și acolo au fost trimiși rușii, mulți dintre ei militari.
”Prin urmare, concluziile privind popularea de către ruși a Donbasului sunt greșite, ele ar fi mai potrivite prin comparație cu republicile baltice și Crimeea”, declară Kulchytsky într-un interviu acordat BBC Ucraina.
După cum notează Dmitro Titarenko, actualii locuitori din Donbas sunt în mare parte descendenți ai migranților din diferite regiuni ale Ucrainei și din fosta URSS, astfel că nu este cazul să se vorbească despre factorul “exclusivității etnice”, cum o face propaganda rusă.
Dimpotrivă, din cauza diversității etnice, conform recensământului din 2001, 133 din cele 134 de grupuri etnice din Ucraina sunt reprezentate în Donbas. Așezarea mecanică a Donbasului în diferite perioade ale istoriei nu a fost determinantă pentru formarea unor sentimente pro-rusești sau separatiste contemporane, notează istoricii.
***
Articol publicat în cadrul proiectului ”Ucraina, dezinformarea și manualul de demistificare”. Proiectul este derulat de Societatea Academică din România (SAR) și beneficiază de o finanțare în valoare de 36.940 euro, prin programul Active Citizens Fund România – finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul materialelor realizate în cadrul proiectului nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021. Pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
