Documentarul „30 de ani”: poza de grup a învingătorilor. Perdanții au fost decupați (video)

Exista o obsesie teribilă a „lumii bune” legată de circuitul informațional: fake news.

Firește că există acest fenomen nu de ieri, de azi, ci de când lumea. Acest fenomen poate fi ușor stopat sau răsturnat: prin oferta unor informații autentice, prin verificare, prin apelarea la surse diferite. „Isteria fake news” e și ea parte din strategia de comunicare politică și economică. Acest tip de frică și gălăgie e comodă și utilă multora din zona „quality” a marilor structuri de putere.

Cel mai mare pericol nu vine din zona fake news ci exact din zona quality, care lucrează ceva mai complex. Ei nu ne dau informații false, nu ne mint dar aranjează adevărurile așa în cât rezultatul să producă un anumit tip de sens uneori total în dezacord cu realitatea. Ei nu schimbă percepția realității prin fake news ci prin felul în care manipulează adevărul sau prin omiterea altor adevaruri. Iată deja un alt nivel al lucrului cu informația.

Sovieticii apelau din plin la aceasta tehnică: la asta se pricepeau bine. Regimul capitalist ni se prezenta nu prin minciuni, nu prin fake news ci prin selectarea unor adevăruri dure din acel regim și reducerea capitalismului la citeva probleme grave ale acestuia. De exemplu tema exploatării și șomajului erau caii de bătaie în presa anilor 70, 80.

Da, în capitalism există exploatare și șomaj dar nu poți reduce o societate occidentală complexă doar la aceste doua elemente. Ei făceau simplu: capitalism = exploatare și șomaj. Punct.

Discursul occidental față de Estul comunist a folosit aceeași tehnică: nu a mințit prin critica adusă comunismului ci doar a redus comunismul la câteva elemente. Ce este comunismul în discursul dominant hegemonic? Comunismul = represiune = Gulag.

A existat represiune în comunism? Ooo, da, destulă. Însă a reduce o experiență istorică atât de complexă doar la un element este o gravă distorsionare a adevărului istoric.

De ce? Pentru că regimul comunist nu a fost unitar și identic în toate țările: una e Ungaria, alta e China și alta e România sau URSS. Pentru că regimul comunist nu a fost unitar nici măcar în interiorul unei țări: una a fost în România anilor 50, alta în anii 60, alta în anii 70 și cu totul altfel în anii 80.

Ba mai mult: pentru categorii sociale diferite el a funcționat diferit: într-un fel au perceput și trăit comunismul țăranii, altfel muncitorii, altfel intelectualii și cu totul altfel birocrația și nomenclatura.

Cum istoria este poate cea mai ideoligizată știință noi știm doar vocea naratorului oficial. Se schimba oficialii, se schimbă și vocea și conținutul. De aceea cel mai nesigur este trecutul.

Nu poți înțelege întregul istoriei privind doar o piesă din puzzle ci doar când pui toate piesele și privești întregul.

De ce va spun toate acestea? Ah, legat de filmul celor de la Recorder cu „30 de ani”.

Ce este acest film? O mantra care bifează toate adevaturile-clișeu ale hegemonulului. Este narațiunea învingătorului și parvenitului care se pune bine cu „cei de sus”. Ni se arată câte o piesă din puzzle pe post de întreg.

Nici un semn de întrebare, nici o îndoială nu-i frământă. În film ai prezenți toate categoriile puterii: de la politicieni la influiensări și până la afaceriști și tot soiul de jurnaliști care se pricep la toate.

Nu ai nici un nume care a studiat și scris solid pe perioada postcomunistă. Dragilor s-au scris câteva cărți bune pe aceasta perioadă, avem câțiva oameni care se pricep. Nu ai un economist, nu ai un istoric, sociolog sau antropolog. Nimic.

Dar cel mai grav: filmul tace asurzitor când e vorba de perdanții „tranziției”, grosul populației acestei țări, cei care au fost carne de tun, milioanele aruncate afară din întreprinderi, rămase fără joburi, cei care au luat calea exilului. Imensa tragedie care s-a abătut asupra lor nu e povestită caci așa e piața libera, se hrănește cu mult sânge „natural”. Dar nu e bine să spunem asta că nu întra în concordanță cu „buna narațiune”.

Și iată așa, folosind doar adevărurile comode, reziste și utile victorioșilor ne construim o imagine falsă dar comodă despre un trecut care ascunde și multă tragedie.

Iar cei care au dus greul „tranziției” sund nu doar abandonați ci și scoși din istorie. Deranjează la poza de grup bine fardată și exersată cu zâmbetul tâmp, fals și docil.

Filmul are însă și ceva foarte valoros: imaginile de arhivă. Dacă aceste imagini ar fi fost montate, cum bine observa cineva, în stilului lui Andrei Ujică – doar imagini fără comentariile pretențioase – ar fi fost un film mult mai util. Imaginile vorbesc singure. Dar e riscant: dacă poporul nu „înțelege corect”?