Liviu Antonesei

Dinu Adam: Gîlceava înțeleptului cu meandrele concretului

Atacul imund declanșat de un ins pus pe harțag, cînd nu de-a dreptul pe procese, împotriva lui Mircea Dinescu nu este un pamflet. Pamfletul, oricît de dur, pretinde, înainte de toate, talent literar. Încropierea este în fond o repunere în circulație a mitologiei urbane lansată de Micul Colos de la Butimanu în prima parte a anilor 90, asezonată cu un fel de miștocăreală silnică, în tușe groase. Dacă voia miștocăreala cu dichis, tot de la adversarul ce i-a ieșit intempestiv în față putea lua lecții. Intempestiv e un fel de a spune, omul îl urăște pe Dinescu de mută vreme, din anii 70 – 80, iar dacă nu dau detalii este pentru că aș divulga sursa informațiilor mele și nu vreau să înmulțesc mimărul proceselor, nici producția de pamflete fără har. După 90, ura a fost îmbogățită de invidia față de postura de disident a lui Dinescu, de parcă l-ar fi împiedicat cineva să fie și el disident! N-a fost, asta e, nimeni nu i-a cerut capul pentru atîta lucru, mai ales că a devenit un vajnic anticomunist după dispariția comunismului de pe scena istoriei, măcar de pe cea europeană. Interesant este că a apelat la recuzita butimaniacă un ins care a fost la rîndu-i victima imaginației mitologice a Micului Colos și a limbajului său spurcat, ca de altfel mulți alți intelectuali și scriitori. La um monet dat Spumegătorul pusese în circukați o „listă neagră” cu peste 150 de nume. Ce ironie a sorții! Să ajungi să-i schimbi pe Noica și Heidegger cu Vadim în calitate de maître penseur, ba chiar și maître du style.

Ceea ce face prietenul Dinu Adam mai jos este o operațiune pe cît de necesară, pe atît de temerară. Ia la rînd toate miturile urbane vadimiste repuse în circulație în atacul evocat, le analizează și le deconstruiește prin apelul la fapte, informații verificabile și acte. Cum oamenii preferă miturile, fie și urbane, adevărului, nu știu ce succes va avea. Nădejdea mea este ca măcar oamenii de bunăcredință, dar naivi, care dau credit și colportează asemenea inognomii se vor gîndi de două ori înainte de a o face. Cînd faci asta din naivitate, mai treacă-meargă, dar cîn o faci știind faptele e o ticăloșie. Am întînit asemenea naivi și între comentatorii de pe acest blog, sper să nu devină ticăloși! (L. A.)


Gîlceava înțeleptului cu meandrele concretului

– Dinu Adam

Întrucît știu că-n lista mea de contacte sînt oameni de felurite orientări, opinii, simpatii și antipatii, mă văd nevoit să intervin și eu în discuția privind blitz-atacul d-lui Gabriel Liiceanu împotriva prietenului meu Mircea Dinescu.

Nu ca să-i iau apărarea lui Mircea – sînt convins că se poate descurca singur foarte bine și, de altfel, n-ar fi prima dată -, ci ca să lămuresc cîteva pasaje ale actului de acuzare pe care dl. Liiceanu l-a întocmit, pare-se, în baza ucigătoarelor dovezi puse generos în circulație de tribunul Vadim Tudor, cu precădere în revista sa „România Mare”, în urmă cu trei decenii.

De bună seamă, n-am nimic împotriva afinităților care-l apropie pe dl. Liiceanu de ilustrul său predecesor, Vadim, cel ce îmbrăcase tricoul justițiar al morții, aidoma „tizului” său, Tudor Vladimirescu.

Mă surprinde, însă, memoria sa selectivă, căci tot la vremea cînd Mircea devenise ținta atacurilor din „România Mare”, nici alte persoane publice – și nici măcar dl. Liiceanu – n-au fost scutite de agresivitatea imundă a spumegătorului corifeu, ieșit la lumină de sub poala lui Eugen Barbu.

Neplăcut ar fi să dau crezare mizeriilor scrise pe seama lui Mircea, pentru că asta ar însemna să le cred și pe cele puse, pe-atunci, în cîrca d-lui Liiceanu.

Ceea ce nu-s dispus, măcar pentru că sînt unul dintre martorii acelor ani și evenimente, așa că prefer să încerc restabilirea unor mici adevăruri, denaturate în filipica d-lui Liiceanu și picurate sadic în urechile aplaudacilor săi, și dînșii recrutați, pare-se, dintre nostalgicii Vadimului.

Să stabilim întîi contextul (pentru că unora atacul d-lui Liiceanu li se pare ivit din senin): dl. Liiceanu este patronul editurii „Humanitas”.

Editura „Humanitas” a publicat recent o carte a Anei Blandiana, în care distinsa poetă deapănă niscai amintiri, printre care și o nefericită lacună de memorie (sau, mai degrabă, înțelegere „vițăvercea”), pe care însă găsește potrivit s-o stoarcă de zeamă acră pentru a coroda imaginea de disident a lui Mircea Dinescu.

Cum n-am participat la întîmplare (singurii martori credibili, adică Doinea Cornea și Masha Dinescu, fiind dispăruți între timp), n-am cum face decît să dau crezare ori Blandianei, ori lui Mircea.

Iar Mircea a reacționat prompt și a făcut precizările de rigoare, cam ca la radio Erevan: e adevărat c-a fost vorba despre Hitlerjungenzi, dar tocmai dimpotrivă – spre deosebire de copiii lui Hitler, care și-au apărat tătucul cu prețul vieții, decrețeii lui Ceaușescu l-au răsturnat pe tătuc cu prețul vieții lor.

Ceea ce, recunosc, nu numai c-a fost adevărat, dar și bine spus.

Urmarea este surprinzătoare: nu Ana Blandiana îi dă replica lui Mircea Dinescu, ci dl. Liiceanu, patronul editurii ce-a publicat cartea, care sare ars și inadecvat în apărarea investiției sale editoriale, poate și cu speranța discretă că un scandal este mai profitabil pentru promovarea unei cărți, decît o costisitoare campanie de publicitate.

Cer scuze pentru prea-lunga introducere, însă la mine este boală profesională: ca inginer constructor, nu pot construi decît dacă am așezat fundația.

Chiar dacă m-am împrietenit cu Mircea abia după 1990, nu pot trece, totuși, cu indiferență peste jumătățile de adevăr amestecate cu inexactități flagrante și banalizate minuțios de precursorii d-lui Liiceanu, ca să-i poată da de gîndit filosofului.

De pildă, poetul n-a intrat în disidență în preajma lui 1990, ci cu cîțiva ani înainte (curioșii pot să citească articolele lui Mircea Dinescu și scrisorile adresate președintelui Uniunii Scriitorilor, în volumul de „Pamflete vesele și triste”), pînă cînd, în martie 1989, sistemul a răbufnit și n-a mai tolerat „golănia” lui Dinescu de a-l face cu ou și oțet (apucături culinare, deh) pe Ceaușescu (și taman prin publicații străine), așa că l-a poprit la domiciliu.

Deși recunoaște realitatea revoluției din decembrie 1989, dl. Liiceanu se simte obligat (sic!) să recurgă la scenariile de culise (la vremea lor, acreditate de Vadim), pe care le îmbogățește cu propriile speculații.

Aflăm de la dl. Liiceanu (de parcă n-am fi știut deja) că, poate (sic!), se pregătesc viitoare desecretizări ce vor descîlci drastic rolul de agent al lui Dinescu în respectiva „cacialma istorică” (care deja nu mai este revoluție).

Ni se mai dezvăluie că Mircea Dinescu n-a fost bursier Humboldt în anii 80, ca dl. Liiceanu, ci absolvent al Academiei Ștefan Gheorghiu”, uitînd să amintească amănuntul că, începînd cu mijlocul anilor 70, toți oamenii care lucrau în presă erau obligați să urmeze cursurile respective, ca să-și poată păstra locul de muncă (iar Mircea era redactor la „Luceafărul”).

La cît de „pușlama” era Dinescu încă de pe-atunci și, iată, pînă-n zilele noastre (apud dl. Liiceanu), îmi și închipui cam cu cîtă osîrdie a studiat el documentele de partid și de stat.

Ceea ce știe dl. Liiceanu și nu mai știe nimeni este că absolvenții de „Ștefan Gheorghiu” sînt acum în DIE (mă rog, cred că-i zice SIE), sînt miniștri, prim-miniștri și afaceriști de top; cum Mircea nu-i agent în străinătate, nici ministru, nici prim-ministru, nu-mi rămîne decît să-l încadrez la categoria afacerist de top, deși nu l-am găsit în nici un top al milionarilor (desigur, grație d-lui Liiceanu, vom reveni pe acest aspect).

Prima grijă a lui Dinescu (cam scandalagiu, e drept), în 1990, a fost să obțină de la premierul Petre Roman, pentru membrii Uniunii Scriitorilor, un bloc de locuințe în piața Unirii, precum și două sedii (casa Vernescu și Casa Grădișteanu), în locul celor două sedii confiscate de regimul trecut (care le transformase în ambasade ale Libiei și Irakului).

Tot pe-atunci, în locul locuinței din Bitolia, Dinescu a primit din fondul de protocol, cu chirie, locuința din Aviatorilor, unde s-a mutat doar după ce i s-au dat asigurările că nu fusese naționalizată și nici nu aparținuse vreunui nomenclaturist.

E drept, știe dl. Liiceanu ceva, dar e la fel ca-n istorioara cu Hitlerjungenzii: casa fusese confiscată de statul român în urma condamnării post-sinucidere a fostului ambasador nazist la București, Manfred von Killinger, ca criminal de război.

O vreme, locuise acolo Mia Groza, care nu era nicidecum protejată a Elenei Ceaușescu, ci doar fiica lui Petru Groza, și emigrase (ca indezirabilă) în Germania, dacă nu mă înșel; casa nu mai fusese ocupată mai bine de zece ani, nu pentru c-ar fi fost „villa damnata”, ci pentru că avea nevoie de reparații pe care eventualii pretendenți n-au vrut să și le asume.

Cu tipografia este tot cam ca la radio Erevan: ministrul de externe al Germaniei, Hans-Dietrich Genscher, a avut o întîlnire cu Mircea și s-a arătat dispus să doneze o tipografie (demontată din RDG) scriitorilor din România. Ulterior acestei promisiuni, s-a constatat că, oficial, Ministerul de Externe german nu are dreptul să facă o asemenea donație, decît dacă contribuie la promovarea literaturii germane în afara țării. Ca urmare, a fost înființată „Fundația pentru Promovarea Literaturii Germane în România”, care a primit donația, cu condiția ca aceasta să fie folosită în comun cu Uniunea Scriitorilor, iar, drept garanție, Mircea a devenit și președinte al acestei fundații.

Incitați de Helmuth Britz (poet și traducător de limbă germană, care rîvnea să primească cetățenie germană, numai că, în 1991, Germania n-o mai acorda decît dacă se dovedea că este persecutat în țara sa) și de Paul Vinicius (pe-atunci ziarist la „Evenimentul zilei”, devenit între timp poet, dar și disident – împreună cu alții, inclusiv eu – față de Uniunea Scriitorilor condusă de Nicolae Manolescu), nepricepuți în a deosebi un act de trăsură, ce însoțea expediția tipografiei, de actul de donație, unii dintre membrii Comitetului Director al Uniunii s-au inflamat și-au purces la sforăitoare acuze publice la adresa lui Dinescu (promovate, desigur, în „Evenimentul Zilei”), care era la vremea aia cu o bursă la Berlin.

Mircea Dinescu n-a fost măturat, ci, sătul de neputința colegilor săi din conducerea Uniunii de-a înțelege niște proceduri birocratice, de altfel nu foarte complicate, s-a întors în țară, a scris o scrisoare extrem de severă (și îndreptățită), adresată în special „prietenilor” Octavian Paler, Ana Blandiana și Laurențiu Ulici, după care și-a dat demisia, cu lehamite.

În paranteză fie spus, după demisia lui Dinescu, scandalul s-a liniștit, Ulici a devenit președinte al Uniunii, Britz a primit cetățenie austriacă (și s-a reprofilat pe comerțul cu păpuși și jucării de plastic), iar Vinicius a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

După ce conducătorii Uniunii s-au lămurit că, spre surpriza generală, cărțile nu se pot tipări gratis, întrucît Ambasada Germaniei nu are și obligația de-a plăti hîrtia, cerneala și salariile tipografilor, tipografia (sămînța scandalului, așadar) a rămas în grija Fundației pentru Promovarea Literaturii Germane, care finanța revista „Neue Literatur” și ziarul „Allgemeine Deutsche Zeitung”.

Recunosc, povestea n-ar fi fost așa de lungă și amănunțit povestită, dacă pe vremea aceea n-aș fi fost purtător de cuvînt al Comitetului Uniunii Scriitorilor, adică dacă întîmplările astea n-ar face parte din propria mea biografie, dl. Liiceanu avînd pe-atunci cu totul alte preocupări, ceea ce, iată, nu-l împiedică să invoce argumente al căror conținut nu-l înțelege.

Dl. Liiceanu nu pierde ocazia de-a răstălmăci (așa cum mulți alții au procedat înaintea sa) una din declarațiile lui Mircea Dinescu referitoare la demonstrația maraton din Piața Universității, tot pe modelul radio Erevan, căci el, de fapt, tocmai protesta în CPUN împotriva intervențiilor violente și provocărilor cu care echipa de conducere condusă de Ion Iliescu încerca să destabilizeze „zona liberă de comunism”.

Cum eram, onorific, director al editurii sale, „Seara”, unde-și publica volumele de poezie și de pamflete, am organizat împreună și lansările de carte, nu doar la tîrgul la care se referă dl. Liiceanu, ci și cutreierînd țara, de la Arad la Iași și de la Cluj pe Litoral, cu o masă pliantă și cu „portavocea”. Taraful „Mambo Siria”, ce ne devenise un soi de mascotă, ne-a însoțit la tîrgul de carte de la București, membrii fanfarei fiind îmbrăcați în poncho-uri pe care le confecționasem, într-adevăr, peste noapte din pături. Nu era nicidecum rezultatul vreunui chef prelungit, ci o formulă diferită (scandaloasă, e drept), dar mult mai adecvată noțiunii de „tîrg”, de-a aduna spectatorii, decît plicticoasele discursuri afectate și excesiv afectuoase.

Cu „moșia lui Dinescu”, dl. Liiceanu dă din nou un rateu răsunător, pentru că fostul și ulteriorul președinte Iliescu n-are nici o legătură cu Portul Cultural Cetate, după cum acesta din urmă nu-i doar pe harta turismului autohton, ci figurează – pentru orice curios de bună-credină – și pe hărțile europene, ca singurul port cultural de pe continent (din 2007).

Dacă nu mă înșel (și n-am cum să mă înșel), „Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu” a cumpărat portul abandonat de la Cetate (jud. Dolj), scos la licitație spre a fi demolat pentru a se recupera cărămida, în 1998 (parcă președinte, pe-atunci, nu era Iliescu, ci Emil Constantinescu, dar nici acela n-a participat la licitația de la Cetate).

Cum eram, alături de Mircea, cei doi fondatori ai respectivei fundații și, în egală măsură, nepricepuți în valorificarea vestigiilor din epoca comunistă (așa cum au știut s-o facă, cu mare folos, afaceriștii de top despre care amintea dl. Liiceanu mai devreme cu fabricile și combinatele ceaușiste), ne-am mulțumit să folosim o bună parte din banii obținuți de Mircea din cesionarea acțiunilor de la „Academia Cațavencu” pentru a transforma o ruină spectaculoasă într-un și mai spectaculos lăcaș de cultură – asta ar mai lipsi, să vă enumăr aici tot soiul de acțiuni și evenimente care l-au plasat pe harta Europei, fără stipendii de la stat.

Sigur, dacă țineți neapărat, vă pot plictisi și cu astea, numai că d-lui Liiceanu nu i-ar prii, pentru că – spre deosebire de Mircea Dinescu – dumnealui s-a făcut stăpîn pe editura Politică, dar nu pentru că i-a făcut-o cadou ministrul culturii de atunci, ci pentru că, la fel ca mulți afaceriști (nu neapărat de top), a aplicat metoda mebo de privatizare, în detrimentul celorlalți angajați ai editurii și-a devenit patronul nu doar al editurii, ci și al unei sănătoase rețele de difuzare de carte.

Personal, n-am intenția să-i reproșez că a fost îndeajuns de abil să-și însușească, aproape legal, ceva ce nu-i aparținea; pînă la urmă, e bine că a fost dumnealui și nu nepricepuții care au pus pe butuci editura „Cartea Românească”. Editura „Humanitas” a devenit o editură de prestigiu și nu e puțin lucru în zilele noastre.

Ceea ce nu știu, însă, mulți este că dl. Liiceanu și-a dat și dumnealui demisia din Uniunea Scriitorilor, dar nu din orgoliu și lehamite, ci doar pentru a protesta împotriva legii care prevedea un nou mecanism de plată a timbrului literar și-i afecta semnificativ profiturile de editor și difuzor de carte. Detaliile sînt meschine și nu insist, decît la cerere.

Pentru cei care-și închipuie că d-lui Liiceanu i s-a năzărit abrupt și din senin să-i schimbe zugrăveala lui Mircea Dinescu, patronul editurii Humanitas își dă arama pe față cu o comparație pe cît de nepotrivită, pe-atît de asincronă: este un non-sens să compari începutul anilor 90 (cînd Dinescu se lua la trîntă, fără rețineri, cu regimul lui Iliescu în „Academia Cațavencu”), iar Ana Blandiana „făcea” (mă rog, nu prea știu cum e asta cu făcutul) memorialul de la Sighet, cu anii de după 2014, de cînd s-a apucat Mircea de emisiuni culinare, ce nu-s doar culinare, ingredientele politice (consecvent împotriva puterii în funcție) fiind mai rafinate decît zeama de portocală, așa că nu-i de mirare că i se par d-lui Liiceanu indigeste.

Oricît de ciudat ar părea, am cam încheiat cu aserțiunile d-lui Liiceanu, pentru că, în rest, colecția sa de imprecații, atribute fără acoperire și impresionisme pudibonde duce o gravă lipsă de argumente.

Singurul lucru adevărat din spusele d-lui Liiceanu este că Mircea nu este nici impostor, nici ipocrit – în plus, își conduce singur mașina cu cutie de viteze automatică, așa că nu poate scuipa semințe între ambreiaj și accelerator, pentru că n-are.

Nu același lucru îl pot spune despre dl. Liiceanu, motiv pentru care îl consider, în continuare, un fel de domn. Capabil, adică, și de una și de cealaltă; și de ambreiere și de accelerație.

Păcat că n-are și pedală de frînă.


@ntonesei’s blog


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

31 thoughts on “Dinu Adam: Gîlceava înțeleptului cu meandrele concretului

  1. ienicerii si spahii

    Zău?
    Așa-zișii decretei, in numar de… , la data, aveau intre 0 si 23 de ani, iar azi aveti varstele celor ucisi cu ocazia revolutiei!
    Nu dispretuitii decreței, in numar neprecizat, au preluat puterea, ci chiar copiii adoptivi ai ceausului oltenesc fatati dupa restrictionarea avorturilor din pașopt si violurile in masa ale armatelor sovietice slobozi toare, care erau bine ancorați si in floarea varstei dupa ce și-au impuscat tatucu! exact Cei care iau poreclit pe „Decretei = cei cu peste 18 ani, fix, la data, desi Decretul fu abrogat pe 26 Decembrie ’89 sub semnul sau nascadu se peste 9! milioane de cetateni ai statului! nu 2-3.
    Legaura lui dinescu cu ambasada rusa si hungaria e maimult decat evidenta, ura astuia fata de liiceanu e transparenta.
    Intrebarea e daca Doina Cornea e singura dizienta autentică, toti ceialti fiind cu bube?

    Reply
  2. Vlad Slăvoiu

    Textul mi se pare slab, și nici despre dl Adam nu am o părere prea bună. Totuși, curiozitatea mă omoară: în poza atașată, poetul poartă trei curele deodată?…

    Reply
    • Mirko MIR

      Pe bluzonul jegos al poetului scrie ceva – parca cu chirilice – poate in rusa … Ernu ar putea sa ne dea un indiciu. Șapc ălia prea mare, a la ceausescu, cel într-o ureche, purtata pe o ureche, si panza esarfa fular murdar neglijent infasurata la gat par a parodia esenta ceausismului deceniului noua devoaland esenta pretinieie rominoiugosclave. Emir Kusturica si Goran Bregovici sunt plini de viata si autentici,plini de seva, nu nite cabotini in rolul propriei vieti care pozeaza – care azi și-ar face cu siguranta selfiuri pe trenuri atingand cu smartfonul firele de inalta tensiune artistica.
      O boema proletara, mizera, cu iz gitanesc, pe un peron de gara al istoriei periferiilor lumii.

      Reply
      • Dumitru

        Inca unul care se inspira din Vadim, incercand sa-l faca pe Dinescu tigan (de parca ar fi ceva rau). Cam scade nivelul pe-aici.

        Reply
        • galbejitu, pitica alba, pitica neagra

          iz de Levantica, ceapa, chimion, cuișoare, stătut, parrunjel, usturoi, leustean… verde crud strivit intre dejte!
          Fiecare intelege lucrurile diferit, mai ales când nu-și insuseste/ isi însușește cu rea credinta proprietatea termenilor.
          Nu inteleg ce vina am eu ca poertul nu e un barbat frumos, bine facut, daca nu bine legat si inalt pe deasupra, bine imbracat, elegant…

          Reply
    • Dumitru

      Centura aceea cu 3 legaturi se cheama chimir, si e o forma de centura traditionala romaneasca. Dar, na, pentru noua generatie „cultura traditionala” nu exista in afara lui Grigore Lese (care e apreciat pentru ca e la moda si fandosit, nu pentru ca ar fi mai valoros decat altii).

      Reply
  3. Ciobanul Bucur

    Atacurile la adresa lui Mircea sunt pornite dintr-un motiv foarte logic: pentru ca se dovedeste a fi un fan al pesedeului, participand la emisiuni imunde ca cea moderata la TVR de unu plantat acolo de Felix si pentru ca ii miroase urat orice e legat de actuala coalitie la Putere. Asa ca isi merita toate loviturile, chiar daca unele apar ca nepotrivite.

    Reply
  4. Vlad Slăvoiu

    „La București n-am ajuns decât la începutul lui 1990. Mitterand îi telefonase lui Iliescu, unul din conducătorii rebeliunii, ca să-l anunțe că voi veni. […]
    După întâlnirile oficiale, i-am primit la ambasadă să luăm micul dejun pe vreo paisprezece intelectuali români, crema dizidenței de la ei, care, fără excepție, îmi mărturiseau dragostea lor pentru Franța și care îmi spuneau fără nicio rușine opiniile lor față de noua putere în curs de constituire în țara lor. Erau acolo Doina Cornea, de care Franța se străduise să aibă grijă pe parcursul lungii și curajoasei ei lupte; Lazlo Tokes, a cărui arestare fusese picătura care a umplut paharul; Mirca Dinescu și Ion Caramitru, care anunțaseră, din balconul Comitetului Central, căderea lui Ceaușescu; Dan Petrescu, dizidentul solitar de la Iași; poeta Ana Blandina; Andrei Pleșu, filosoful care avea să devină ministru al Culturii; pe scurt, toată floarea cea vestită a intelectualilor și dizidenților români.” (Roland Dumas, Le fil et la pelote, Plon, 1996)

    Deci cam asta ar fi, domnilor care nu mai puteți de propriile burice și ne plictisiți pe noi cu prostiile voastre de prea multe zile deja: Mirca și Blandina.

    Nu, de fapt nu, ar mai fi totuși ceva. Vreau să-l demasc pe Jeliu Jelev, care povestea în prefața cărții sale că, după apariție, circula în banc:
    – Ce-au făcut popoarele Europei răsăritene după al doilea război mondial?
    – În ’56 ungurii s-au răsculat, în ’68 cehii au făcut „Primăvara de la Praga”, în 1980 polonezii au înființat „Solidaritarea”, iar în ’82 bulgarii au publicat „Fascismul”.

    Vreau să-l demasc că-și permite să ne ignore pe noi, românii. Păi băi nene, noi am avut actor care-a recitat subversiv „Glossa”, și-asta încă de mai multe ori, nu doar o dată, așa… Băi nene, bă!

    E o dramă, pe cuvânt … Mirca și Blandina. :))

    Reply
  5. Vlad Slăvoiu

    Și totuși, despre cine a zis poetul Mircea Dinescu că-s hitlerjugenzi?

    Personal, nu pot crede că a spus asta – fie și ca glumă – despre morții de la Revoluție. Nu are absolut niciun sens. Și-atunci ?

    Roland Dumas a sosit în București în seara zilei de 10 ianuarie 1990 și, dacă eu am calculat corect, micul dejun cu bucluc a avut loc pe 12 ianuarie.

    Or, 12 ianuarie este ziua în care, sub pretextul comemorării morților din decembrie (care a fost un întreg circ: procesiuni largi cu lumânări aprinse, oameni buluciți rugându-se în genunchi, misticism de toată jena…), s-a născut una din cele mai mari minciuni postdecembriste: anticomunismul de masă. E ziua în care s-a formulat celebra întrebare: „Cine sunteți dumneavoastră, dle Iliescu, și ce ați făcut în ultimii cinci ani?”, este ziua în care s-a cerut scoaterea în afara legii a Partidului Comunist (în toate fostele satelite, comuniștii au urmat același model, transformându-se în social-democrați; singura excepție e Cehia unde, datorită unei particularități a mișcării comuniste din acea țară, Partidul Comunist a rămas comunist, e bine mersi și azi, acum ceva vreme chiar susținea Guvernul din Parlament și au un membru în Parlamentul European) și când s-a cerut referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea.

    Comemorarea respectivă, despre care se știa că va avea loc și care probabil că începuse deja în timp ce eroii noștri se aflau la masă, e fără dubiu că a constituit un subiect de discuție. Ambasadorul, politicos și abil, a făcut un elogiu celor comemorați. Foarte probabil, aproape sigur, s-a referit și la comemorare. Se poate oare ca, în acest context și în această stare de spirit, revoltat de ipocrizia unor anticomuniști post festum, poetul Mircea Dinescu să fi reacționat (pe drept cuvânt indignat de mascarada și minciuna pe care le simțea cu atât mai adânc cu cât probabil că i se păreau o jignire personală, știind ce știa despre propriul trecut) și să-i fi făcut hitlerjugenzi pe comemoratori, nu pe comemorați? Anticomuniștii de azi, pe care toți îi ridicau în slăvi, dar care, cu numai câteva luni înainte, îl aplaudau zeloși pe Ceaușescu?…

    Mi se pare o ipoteză demnă de luat în seamă. Pentru că altfel, eu am înțeles că toată lumea a luat de bune și afirmațiile dnei Blandiana că la întâlnire au participat doar cei care spune ea că au participat, și explicațiile dlui Dinescu… dar pe bune că nu stă în picioare. Cum n-aiba să-i facă pe morți hitlerjugenzi?…

    Cred că revolta era fată de ipocrizia respectivei comemorări. Și, de exprimat, s-a exprimat cum s-o fi exprimat: mai clar sau mai amestecat. Dar e foarte greu de crezut, e aproape imposibil de crezut, că i-a făcut pe morții de la Revoluție hitlerjugenzi…

    Cred că omul luase foc când se vedea înconjurat numai de anticomuniști, el care, cu doi ani înainte, când încercase să formeze un grup să semneze o amărâtă de scrisoare … constatase că se „oiseră” (ca să zic așa…) colegii ăia ai lui până când s-a dus dracului toată intenția aia de scrisoare…

    Pe mine așa mă duce capul să zic.

    Reply
    • marius

      tovarase… vezi ca minti probabil din necunoastere, pe 12 ianuarie nu a strigat nimeni Jos comunismul ci „Moarte securistilor”, am fost sute de mii de bucuresteni ce am strigat numai „Moarte securistilor” vazind ca toti securistii prinsi ca teroristi nu mai existau iar Securitatea era bine mersi fiind schimbat numai numele. Iliescu fiind cel care acoperea toata aceasta nenorocire care ne-a distrus tara in ultimii 30 de ani.
      „Jos comunismul” a fost inventat de Liga stundentilor in frunte cu Marian Munteanu citeva luni mai tirziu la inceputul Pietei Universitatii fiind declarat ca de insusi Marian ca „Evolutia” de la „Moarte securistilor” ce s-a strigat atunci cind am ocupat Piata…
      Asta ti-o spun eu care am fost acolo asa ca mai subtire cu minciunile si manipularea ca inca n-am murit toti cei care am fost acolo in strada atunci!

      Reply
      • Dumitru

        Problema este ca degeaba mai suntem in viata, daca securistii si actualii propagandisti neomarxisti controleaza tot discursul public. E totusi de speriat ca am ajuns in 2021 sa traim ca in 1984, schimband istoria prin propaganda.

        Reply
  6. Catalin

    Interesanta scriere. Multumesc pentru clarificari, din cand in cand este nevoie de reamintirea unor detalii. E pacat ca un individ destept ca dl. Liiceanu se apuca sa scurme printre gainat precum o facea si tribunul patriot(aka Vadim) cel ce reusea performanta da a invarti o lume in jurul Ardealului fara a sufla un cuvintel despre Basarabia.

    Reply
  7. Ștefan Brăgărea

    Extrem de interesant dle Antonesei. Sincer, am fost stupefiat de tot acest scandal, pe care nu știam să-l tălmăcesc. Dl Dinescu era un personaj absolut enervant în CPUN, ceea ce mă face să nu acord credit pamfletelor pe care le semnează. Iar revista Plai cu Boi a fost pur și simplu stupidă.
    În același timp mărturisesc o alergie la titulatura de ”revoluționar” căpătată după 1989. Rcent, și la titulatura de ”dizident”.
    Afacerea de la Cetate a fost o încercare vag infantilă de a crea un fel de ambianță haiducească, iar eu nu cred în romantismul haiduciei. Pomenirea hipoacuziei dnei Blandiana este o MITOCĂNIE gratuită!
    Iar reacția dlui Liiceanu chiar nu o înțeleg! Eh, dacă tăcea….

    Reply
  8. Vlad Slăvoiu

    @Ștefan Brăgărea: Domnu’ Brăgărea (o, prietenule al meu, veche cunoștință, om al perspicacității pure…), eu cred că-ți dai seama – sper – că dl Antonesei (o mare figură ieșeană, nu alta…) este un fel de groupie al dlui Dinescu?… Dar, cum spun, agilitatea perspectivei tale, și mai cu seamă politețea ta, sunt fermecătoare. :))

    @România Curată: Luați exemplul dlui Tolontan și moderați-vă comentariile. Una e să faci glume (poate ieftine, dar cu siguranță nevinovate) despre ceea ce par a fi cele trei curele purtate de poet („poetul prin ținutul modei trece”, cum ar veni) și alta e mesajul lui Mirko Mir… Ar trebui să vă dați seama măcar de atâta lucru, nu?…

    Părerea mea că e suficient că publicați toate oboselile de texte – cel al dlui Adam, via marele domn Antonesei, fiind doar un exemplu, că mai sunt și altele – și alta e să confunzi libertatea de exprimare cu proasta creștere…

    Zic și io… poate-oi greși, știu io ce să zic acuma… :)

    Reply
  9. toti aveau mai putin de 23 se ani de la naster

    Se referea la primele cohorte de așa-ziși decreței care-și satisfăceau serviciul militar la data si care murisera pe capete din eroare, chipurile, majoritatea împușcând du se intre ei, dupa impuscarea teatrala a marelui barbat si…
    Noutatea consta in comparația cu tineretul hitlerist, revelată in cartea respectiva, a decretelului ceausist pe care scuipau ei cu spor – tocmai cei care avusera functii, primisera posturi, case si scolarizare de la tatucu adoptiv.

    Reply
  10. Vlad Slăvoiu

    @marius: Nene scump și drag, pe 12 ianuarie s-a cerut scoaterea în afara legii a Partidului Comunist. Cu argumentul foarte jugend că el contravine legii „strămoșești”. Punct. Așa cum s-a strigat și „Moarte securiștilor”, e adevărat, la inițiativa dlui Dumitru Mazilu, care, din gelozie politică, s-a gândit el atunci să dea un puci. Pe care eu zic că l-a și dat, numai că și l-a dat singur, așa că peste câteva zile renunța la politică…

    Ați fost sute de mii de bucureșteni, și nu numai (că mascarada a avut loc și în alte orașe), care ați participat la nașterea minciunii anticomunismului de masă, sute de mii care, cu două sau trei luni înainte ați fi aplaudat ca focile, dacă vi s-ar fi cerut.

    @toți aveau… : S-o putea și așa, nu zic nu, cert este că toți intervenienții ăștia în scandalul Blandiana-Dinescu-Liiceanu (pe care, fie vorba, l-a pornit ziaristul Ion Spânu, când a vrut să scrie un articol…), în loc să bată câmpii cu tâmpeniile lor (unul cu kilometri, altul cu vila de nu știu unde, altul cu ziua femeii…), ar fi trebuit să aibă decența să ne explice un pic contextul. Iar contextul ăsta a fost: comemorarea din 12 ianuarie și sentimentele amestecate pe care le-a stârnit în unii și alții.

    Și felul în care s-au făcut de rușine intelectualii români la întâlnirea cu ministrul francez, că ei (sau majoritatea lor) chiar s-au gândit că e o idee bună să se folosească de prilej ca să înjure noua putere – ca și cum ar fi cerut o intervenție, sau cum?…

    După ei, Dumas s-a întâlnit cu Alexandru Paleologu. Acesta, mai practic, i-a propus reînființarea Institutului Francez (care până prin 1965 nu mai funcționase deloc, iar de atunci doar ca bibliotecă). Francezul a acceptat și notează în cartea sa că ăsta e motivul pentru care consideră vizita la București mai mult decât simbolică, o reîntoarcere a Franței în această țară prietenă și francofonă, tocmai ieșită din bezna dictaturii…

    Cam asta e. După ce Revoluția aia grea fusese făcută, acuma se trezeau tot felul de curajoși să-și facă revoluțiile lor, hrănindu-se fără rușine din cadavrele morților din decembrie.

    Nu mai zic c-o ținem langa cu nu știu ce poeme publicate de noi. Când Jeliu Jelev, după ce s-a chinuit zece ani să-și publice cartea, are bunul simț să-și pună actul (de curaj, fără doar și poate) la locul cuvenit, noi nu mai terminăm cu lauda de sine – că vezi Doamne, cum se ducea mămăița anticomunistă în ’86 la Bulandra și rupea comunismul pe genunchi când aplauda ea ce făcea nu mai știu cine pe scenă…

    Reply
    • marius

      iar minti si de data asta intentionat, probabil esti sau ai o sursa de propaganda din interiorul securitatii
      12 ianuarie a fost ziua de comemorare a eroilor morti in Revolutie iar absolt toti cei care am iesit in strada, aproape jumatate din bucuresteni la acea data, eram furiosi din cauza ca Securitatea nu era dizolvata, securistii care au tras in noi si pe care i-am prins unii fiind recunoscuti chiar de rde sau vecini au fost pierduti s nu s-a mai auzit nimic de ei.
      S-a strigat numai Moarte securistilor inca de la inceput.
      Mazilu a iesti in piata victoriei ca sa ne calmeze si sa nu intram peste ei in palat, ilici, brucan si ceilalti nemernici nu au iesit de frica. Mazilu a fost singurul care a avut curaj dar de frica a strigat alaturi de noi Moarte securistilor NU el a strgat primul !!!! S-a strgat Moarte securistilor inca de la inceput si au inghetat toti securistii de frica!!!
      NU MAI MINTI TOVARASE SECURACHE

      Reply
    • Dumitru

      „Ați fost sute de mii de bucureșteni […] care ați participat la nașterea minciunii anticomunismului de masă” Pai sute de mii este „de masa”. Si intr-adevar, „anticomunismul de masa” este o minciuna. Oamenii, in 1989, erau impotriva lui Ceausescu si a Securitatii. Impotriva lor s-a manifestat in masa, nu impotriva „comunismului”.

      In alta ordine de idei, cat dispret pentru Romania sa spui ca „ați fi aplaudat ca focile”. Se simte fudulia de securist, membru al elitei puterii dinainte de 1989. Ei bine, cei care „ar fi aplaudat ca focile” totusi s-au revoltat impotriva lui Ceausescu. Si v-au stricat voua, securistilor, planurile de tranzitie ca-n Bulgaria. De-asta a trebuit sa va dati la fund 20 de ani si aveti chef de revansa. Si e adevarat, ati reajuns sa conduceti Romania, dar 20 de ani ati tras-o. Iar acum nu sunteti decat niste vechili pe mosie, ca stapanii sunt straini si trebuie sa-i pupati in fund, asa cum ii obligati pe altii sa va pupe. Ca sa fiti voi vechili, ati facut astfel incat in Romania sa nu mai fie nici un roman stapan, ci numai sclaveti. Si nu oricum, ci cu „Justitia”.

      Si pastrati ura tuturor celor care sunt veritabil ceva, orice, chiar un poet ca Mircea Dinescu (cu toate defectele lui). Pentru ca are un nume, are memorie, si vorbeste, si voi nu aveti cu ce sa-l santajati ca sa taca.

      Reply
      • republica pop romina

        Mie mi-a placut cum il facea decretel pe Turcescu in direct, in ciuda protestelor si negarilor viguroase – semana cu un mic viol al demnitatii umane.
        Dinescu e constiina natiunii, mare dizident?
        Vorbesti prostii!
        Legatura unui Labil poet care nu statea la bloc si a primit functii de conducere, vile si bani… cu rusii, Ardealul si ungurii e Notorietate!

        Reply
  11. Vlad Slăvoiu

    @marius: Bați câmpii. 12 ianuarie a fost ziua de comemorare a morților din 1989, inițiată de Președintele CFSN și care s-a transformat, în cel mai ciudat mod, în preambulul unui șir de evenimente care ar fi trebuit să se desfășoare înainte de ’89 și împotriva lui Ceaușescu – numai că s-au desfășurat absolut penibil și demn de dispreț după ce dispăruse obiectul muncii, probabil din același motiv pentru care în 2021 un amețit își semnează mesajele „marius”. :))

    De calmat – dacă v-a calmat cineva, sau dacă a încercat să – a fost dl Petre Roman (unul din adevărații revoluționari români, cel care a știut să formuleze, în cuvinte emoționante și astăzi, fondul Revoluției; el, nu dnii Dinescu&Caramitru, a spus ce trebuia spus – asta așa, ca o paranteză).

    De asemenea, acuzațiile tale prostești nu mă impresionează cu nimic: antisecurismul vostru tâmpit v-a făcut rău numai vouă, așa că îți doresc să ți-l prezervi, ba chiar să ți-l intensifici – cred că e cea mai bună pedeapsă.

    Acuma… se face vinovată instituția numită „Securitate” de morții de la Revoluție? Nu știu, poate că da, nu exclud: Ursu&Thomasson&Hodor au publicat anul trecut un studiu muncit care susține această teză. Personal, nu sunt foarte convins că lucrurile stau așa. Așa cum nu prea sunt convins nici de adevărul tezei la care au reacționat ei cu studiul lor.

    Dacă asta mă face în ochii tai securist- foarte bine. Oricum nu asta era discuția, iar spumele tale de om laș și care nici nu știe să dialogheze nu sunt decât foarte amuzante. :)

    Și, ceea ce e cu adevărat important, sunt foarte satisfăcătoare, căci demonstrează un punct de vedere greu de formulat chiar și azi (ăsta e adevărul), dar care exprimă esența a ceea ce ați fost, și sunteți în continuare de altfel, voi: cel mai sinistru și nociv lucru de care a avut parte România după 1989.

    Sau, hei!, poate că tu ești securistul de fapt, care subminează din interior sfânta și prea-respectabila opoziție democrată… :)) O fi, domnule, și-așa, parcă mai poți să știi zilele-astea… :))

    Reply
    • marius

      tovarase securache eu am fost acolo atit la Revolutie cit si pe 12 ianuarie, tu nu ai fost nicaieri, ptobabil te ascundeai in wc.
      deci ai recunoscut exact ce am spus, a fost ziua comemorarii eroilor din decembrie si am strigat toti Moarte securistilor, in rest poti reciti ce am scris mai daca ai probleme de intelegere functionala a textului.
      Daca ai fi istet dar nu esti, ti-ai da seama ca ceva din teoria ta poate avea o intersectie cu ce spun si eu ca martor al acelor evenimente!!!
      evolutia de la moarte securistilor la jos comunismul a fost o diversiune pentru a distrage atentia oamenilor de la inamicul absolut recte Securitatea catre o himera recte jos comunismul.
      securitatea a preluat puterea de la ceausescu cu ajutorul si cel mai probabil sub directa coordonare a ambasadelor occidentale ce nu au avut ca scop libertatea romanilor ci predarea dictaturii de la ceausescu catre securitatea ce le-a devenit catel

      Reply
      • numai da din mână!

        Fara comunisti s a strigat pe 28 ianuarie, cand a avut o alta mare adunare in Piata Rrvolutiei – nu stiu daca au fost unii care sa fi strigat si jos comunismul, ca n-am fost acolo – erau si partidele istorice in balcon… Cred ca discutau despre formarea consiliului frontului, guvern si elab constitutiei.

        Reply
  12. Vlad Slăvoiu

    @Dumitru: O fi fudulie și dispreț pentru România (deși eu n-aș zice că e nici fudulie, nici dispreț, nici pentru România), dar lucrurile așa stau.

    Dacă teza ta (cu cei 20 de ani în care au stat unii pe bară înainte să revină la butoane) e corectă, atunci cred că tu și ai tăi ar trebui să spuneți, ca un înaintaș, „am fost un dobitoc” și-ar trebui să vă fie foarte, foarte rușine.

    În Bulgaria (by the way: supralicitezi un amănunt retoric, și-l mai și interpretezi aiurea – e una din mărcile omului care n-are încredere în sine; în fine.. reiau), în Bulgaria tranziția s-a făcut la fel ca în Ungaria, Polonia și Cehoslovacia…poate mai puțin spectaculos la nivel civic, dar în rest a fost fix la fel. Am impresia (nu mai stau acuma să verific, că, îmi dau seama, chiar n-are rost) că și la nivel electoral a fost fix la fel.

    La noi a fost diferit. Vom înțelege oare de ce?

    Îi doresc poetului Mircea Dinescu, cu-a lui trei curele puse una supra alta, să fie urât de toată lumea fix așa cum îl urăsc eu. :) Și – ceea ce e chiar mai important – îi doresc să aibă prieteni mai de calitate și mai lucizi decât amețiții (Antonesei&Tudoran&Adam&Iaru) care s-au băgat în seamă în cele mai stupide feluri cu putință. În fond, cred că trebuie să ai minima stimă de sine să îi spui unui prieten că face o greșeală, atunci când greșeală e greșeală – căci prietenul rămâne prieten. Or, a-i răspunde cuiva cu un „pamflet” care e lesne reductibil la formularea: „Ce-ai, bre, surdo, tu vorbești, care tac-tu a fost legionar?!” nu e chiar cea mai demnă de laudă chestie care s-a inventat vreodată.

    Ca, de altfel, nici acuzațiile matale la adresa mea. Dar mă rog, e limpede, și încă de mult timp, că voi doar atâta puteți. E păcat, dar e un fapt. În plus, aș minți să spun că nu mă amuză, fapt care vine într-adevăr dintr-o putere, dar pe care nu știi s-o explici corect: pentru că n-o înțelegi, pentru că n-o ai.

    @marius: Era și greu să nu recunosc că 12 ianuarie a fost ziua comemorării eroilor din decembrie câtă vreme e un lucru pe care l-am spus încă de la bun început, înainte să vii tu și să-mi atragi atenția că habar n-am ce spun și că 12 ianuarie a fost ziua comemorării eroilor din decembrie. :))
    O zi care s-a transformat în altceva, dar e salutar că, din nou, m-ai corectat tu, atrăgând atenția că a fost, de fapt, o zi care s-a transformat în altceva…
    Păi o putea fi și o intersecție acolo (sau ar fi putut fi, mai degrabă, că acuma e ratată treaba; pe de altă parte, tu fiind un anonim, cum ești, mă poți aborda și sub altă identitate), dar, pe lângă faptul că eu nu sunt isteț (Ghinion, nene! Ce să-ți fac dacă nu știi să te orientezi și-ți alegi interlocutori din ăștia… :-p ), te-ai mai repezit și tu înspumat la mine fără să înțelegi ce scriu – după care faci apel la intersecții… Așa te-oi fi repezit și în ’90 să strigi „Moarte securiștilor!”?…
    Pentru că, sincer, chiar și privit din perspectiva acelor zile (nu doar de la 30 de ani distanță), strigătul ăla a fost o prostie. Trebuia să strigați „Judecarea securiștilor!”, sau și mai bine „Judecarea vinovaților!”- ați ratat-o și pe-asta, ce să zic…
    Ce știu este că, în 1989 – și de-atunci încoace fără încetare, fie vorba – Securitatea era un inamic foarte comod. O face asta în mod necesar nevinovată? Nu, dar cu siguranță o face elementul de preferat în cazul unei dirijări de emoție colectivă.
    Cred totuși că în 1989, la Revoluția de care, în diferite feluri, toată lumea își bate joc, românii și-au câștigat libertatea. Din păcate, multe din elitele lor n-au știut, sau n-au vrut, să-i învețe și ce să facă cu ea.

    Reply
    • marius

      in 89 a fost Revolutie pina in 22 decembrie dupa amiaza, dupa aceea a fost contrarevolutie facuta de Securitate cu ajutorul si acoperirea occidentului in care a fost preluata puterea de la ceausescu in beneficiul scuristilor si noilor sai parteneri din occident (servicii secrete si corporatii). Ne-a fost furata Revolutia. Daca reseam sa desfiintam Securitatea acum nu mai eram sclavi. Din pacate nu te poti opune mizeriei securiste venita din occident si cind spun asta ma refer la corporatii in momentul de fata. Asta e interpretarea mea fata de evenimentele la care am participat direct.
      p.s. repet, jos comunismul a fost diversiunea Securitatii pentru a contracara si indrepta ura oamenilor catre o himera.
      O zi buna sa ai

      Reply
    • Dumitru

      „Dacă teza ta (cu cei 20 de ani în care au stat unii pe bară înainte să revină la butoane) e corectă, atunci cred că tu și ai tăi ar trebui să spuneți, ca un înaintaș, „am fost un dobitoc” și-ar trebui să vă fie foarte, foarte rușine.”

      Eu personal nu am votat nici cu Basescu, nici cu Iohannis. Si am exprimat intotdeauna opinia mea despre ei, incercand sa-i fac si pe altii sa o ia in seama. Nu cred, deci, ca personal trebuie sa imi fie rusine. E ca si cum ai considera-o pe Casandra vinovata pentru pierderea razboiului de catre troieni.

      Pe de alta parte, romanii (colectiv, ca electorat) au esuat. S-au lasat atrasi de limbajul suburban „decontractat” al unuia care pisa ochii la comanda (cand a fost ales prima oara) si care mintea pe fata („pixelul albastru”), pentru ca multi asa fac sau viseaza sa faca si ei. Si a mai fost si influenta straina. Fara presiunile UE, Basescu ar fi fost dat jos cand cu referendumul. Dar, global, da, romanii ca natie (si eu si Dvs ca parte din aceasta natie) au esuat. Rusinos.

      Reply
  13. Mizer abilii

    Poetul nu are cum fi un dizident, ca Goma, par example, ci doar un opozant al regimului marelui barbat…, marginalizat (ca si iLiescu anterior) dupa ce Gorbaciov a schimbat macazul, din motive lesne de inteles.
    Legaturile sale cu Ambasada rusa fiind foarte puternice.
    Iar pentru cei care nu stiti, ori va faceti ca nu stiti, e bine de precizat ca:
    Absolut nimeni in RSR nu ocupa funcții de conducere, nu lucra in presa… fara Avizul Securitatii, inainte chiar de a urma Stefan Gheorghiu!
    Aviz pe care marea constiinta a României revolutionate l a obtinut fara probleme.

    Reply
    • Dumitru

      „marginalizat (ca si iLiescu anterior) dupa ce Gorbaciov a schimbat macazul” Ca sa scrii asemenea enormitati trebuie sau sa nu stii despre ce vorbesti, sau sa incerci sa manipulezi. In ipoteza ca autorul comentariului nu stie despre ce vorbeste: nici Ceausescu nu si-a schimbat pozitia fata de URSS, si nici URSS fata de Ceausescu dupa ce Gorbaciov a venit la putere. Una din misiunile KGB a fost sa distruga relatia formata intre Romania si tarile occidentale (mai ales SUA), si intarita mai ales dupa invazia Cehoslovaciei, la care Ceausescu si Romania nu au participat. Contribuind la distrugerea lui Ceausescu (dupa intelegerea cu Bush) Gorbaciov atingea obiective mai vechi ale URSS. Cititi „Fereste-ma Doamne de prieteni” de Larry Watts.

      In alta ordine de idei, sunt notorii discutiile despre legaturile lui Dinescu cu ambasada sovietica (nu rusa, cum scrieti). La fel era si la Iliescu. Si chiar Laszlo Tökes se pare ca a colaborat cu Securitatea. Dar ei erau cu adevarat opusi regimului. Incercarea asta de a rescrie istoria negand curajul acestor oameni numai din cauza ca au existat „unii mai buni” este exact tipul de manipulare folosit de securisti de 15 ani incoace pentru a-i distruge pe cei care jeneaza. Da, exista nivele de curaj in dizidenta si Dinescu a fost mai curajos decat Blandiana. Cu mult.

      Reply
      • mizer abilul

        Poi, trebuia să-și demonstreze zilnic bărbăția, nu doar sa si o arate.
        Dizidenții in Rsr mureau, daca nu afla Occidentul de ei, erau omorâți!
        Poetul era doar un opozant al marelui barbat de care fusese abuzat, copiii lui desi născuți sub semnul Decretului nu au fost niciodatăa Decretei, comuniunea sa cu Romania si romanii fiind Inexistentă, la fel si sententul comunității – probabil, deoarece nu a fost niciodata roman, la baza, nu s a identificat ca atare.
        Blandiana a scris poezii subversive, cu motani, si in legatura directa cu moralitatea si biologia ei de femei, nu a fost o Dizidenta!
        Pe Doina Cornea n o bagau prea mult in seama din misoginism, era deja cunoscuta de Occident, insa era periferica din toate pc de vedere.

        Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *