Liviu Antonesei

Despre uciderea fiului

Cam asta mi-a ieșit despre scandalul intelectualo-politico-mediatic al zilei. Ar mai fi fost poate de adăugat că intelectualii ideologi ai mișcării de trist renume erau totuși juni de puțin peste 20 de ani, ceea ce poate explica frenezia. Dar să vezi acum o frenezie similară la un june de peste 50 de ani produce un fel de efect comic, de copil îmbătrînit degeaba. Sau viceversa!

A produs ceva animație în stătuta noastră viață publică victoria unui partid, declarațiile exaltate ale unui lider al acestuia, curioase la un om de peste 50 de ani, nu de vîrsta fragedă a înaintașilor interbelici, urmate de un fel de despărțire prin execuția simbolică a acestuia de către magistrul său. Nu dau numele nu doar pentru că sînt ușor de recunoscut, ci și pentru că nu sînt importante aici. Pe mine nu mă interesează acum magma concretului, ci situația paradigmatică, manifestată într-o puzderie de cazuri care pot fi inventariate în magma cu pricina.

Trebuie să recunoaștem că Freud a descifrat exemplar mecanismele uciderii Tatălui. Nu am de unde să știu dacă a făcut-o inocent, din pură curiozitate științifică, sau și pentru a răspunde „trădărilor” foștilor discipoli contemporani lui, începînd cu Jung și Adler, ba poate și celor care aveau să urmeze. Mecanismul e firesc, orice teoretician caută să protejeze unitatea și puritatea doctrinei sale. Dar pe cît e de firesc, pe atît e de zadarnic, după cum dovedește eflorescența de școli și curente care pleacă de la psihanaliza freudiană.

Interesant mi se pare însă altceva, anume faptul că un autor atît de sagace în descifrarea mecanismului uciderii tatălui, a lăsat complet în afara preocupărilor unul cel puțin la fel de interesant, cel al uciderii fiului. Dacă uciderea tatălui semnifică în bună măsură și o încercare de despărțire de trecut, cea a fiului e și o tentativă de anulare a viitorului. Cazuistica uciderii fiului e cel puțin la fel de bogată și la fel de diversă ca și cea a celeilalte situații paradigmatice. De la uciderea reală, uneori rituală, la mult mai numeroasele cazuri de ucidere simbolică, este atît de bogată și mereu în creștere că e imposibil să faci un inventar, poți cel mult să ilustrezi printr-un eșantion.

Cum spuneam, există cazuri, bine că rare!, de ucidere „în fizic” a fiului, după vorba „eu te-am făcut, eu te omor”, dar există puzderie de forme de ucidere simbolică, de la părăsirea și izgonirea fiului, cu cazurile spectaculoase ale lui Rousseau care și-a trimis copiii la azil sau Makarenko care și-a expediat fiul la închisoarea de minori, ambii autori și de scrieri despre educație! Mai aproape de noi, avem un gînditor care și-a părăsit fiul încă nenăscut! Dar același mecanism este sesizabil și în cazul celor care-și dezmoștenesc fiul, adesea și de nume, dar și al maeștrilor care-și sufocă discipolii, anulîndu-le personalitatea, într-o stranie pornire de eternizare (și) fizică.

În cazul de la care am pornit la drum, dacă este să ne luăm după ce se scrie în execuția-despărțire, ar fi vorba despre un fiu care și-a trădat tatăl. Dacă trecem peste volutele retorice și spiritul înaripat, constatăm că lucrurile stau exact pe dos. Vina fiului nu este trădarea gîndirii tatălui, ci dimpotrivă, fiul nu face altceva decît să ducă gîndul tatălui pînă la capăt, să facă explicit ceea ce la tată e cel mai adesea implicit – deși uneori sînt și afirmații destul de explicite -, să aducă în plină lumină ceea ce numai se întrevede -, prin urmare să aducă subtextul în text. În fapt, acesta este motivul execuției de despărțire, asta trebuie să acopere retorica alambicată a autorului. Textul nu este doar o execuție de despărțire, ci și o disperată încercare de disculpare.

Voi încheia cu evocarea lui Hermes Trismegistus. La întrebarea lui Tot – de ce zeul n-a dat minte tuturor oamenilor – Hermes răspunde: „Fiindcă a preferat să o așeze la mijloc, între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie să lupți”. Citatul pare să se potrivească ca nuca în perete cu situația evocată? Deloc. Aplicîndu-l situației, vedem că în lupta aceea toți, inclusiv tatăl și fiul, pornesc cu șanse egale. Doar că se poate întîmpla să cîștige ambii lupta, să o cîștige unul și s-o piardă altul, în fine, să o piardă amîndoi. E și cazul situației comentate de mine…


Articol preluat de pe blogul autorului


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

3 thoughts on “Despre uciderea fiului

  1. MI5.9

    Am comentat la articolul tatălui și i-am sugerat să aibă o discuție publică cu fiul. Se poate spune și duel. Însă, mi-i teamă că tatăl a devenit una dintre cele mai intolerante importante personaje din viața noastră publică intelectuală. Din acest punct de vedere, e un tată foarte bătrân.
    Dacă-l introducem în ecuație pe marinarul bețiv și turnător, de-a dreapta căruia a stat tatăl la un moment dat, scorul e cam 1 la 1. Amândoi au rătăcit. Poate că n-au ajuns amândoi la stadiul în care-și recitesc propriile cărți și recurg la bibliotecă doar pentru a pescui un citat ad litteram pe care să-l insere, disece, mestece și regurgita într-o nouă carte. Ar fi bine să recitească, cred eu, din Havel și despre coborârea intelectualilor din turnurile de fildeș la butoanele țării.

    Reply
  2. Adrian Defta

    Gura filosofului adevăr grăiește: „cultura lucrează cu materialul genetic al clientului, fără să dea garanția nașterii unui caracter”…

    Reply

Lasă un răspuns la Liviu Antonesei Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *