De ce monarhia nu e un vestigiu al istoriei

De ce cresc audiențele de la ”The Crown” pe Netflix și sute de milioane de oameni se uită zilnic la televizor ca să vadă extraordinarul spectacol al înmormântării reginei Elisabeta a II-a? Din același motiv pentru care lumea se uită la Oscar, sau la nunta lui George Simion? Greu de crezut: ore întregi nu se întâmplă nimic, sau totul e repetitiv, nu se dau palme, nu se văd umeri goi, nu se aud decât Haendel sau Purcell, compozitori care nu umplu stadioanele. Lumea întreagă s-a transformat în spectatoare, privind ore la rând cum sute de mii de englezi, unii veniți din toate colțurile lumii, stau în cozi de peste 10 km ca să salute o secundă sicriul suveranei lor, cum mii de trupe în uniforme anacronice mărșăluiesc, salută, călăresc, cântă sau pur și simplu stau. Spectacolul ne umple de respect și admirație care fac uitat Brexitul. Ba poate chiar îl înțelegem un pic mai bine.

Nu ai cum să nu te întrebi cum ar fi ieșit la noi așa ceva, păstrând proporțiile, dacă s-ar putea sta o săptămână la coadă cu disciplină, politețe și prietenie, fără ca nici un om, din cei peste 70.000 la Londra și 30.000 la Edinburgh, să treacă peste rând, între 8 și 24 de ore de persoană, ba unii oameni chiar să stea la coadă de două ori. Cred că știm cu toții că nu: o plimbare în Otopeni la orice oră la contoarele Blue Air sau Ryan îți arată că nu suntem socializați la acest nivel de civilizație, în care sentimentul datoriei personale și considerația față de alții se întâlnesc. Ai putea spune că există ceva suprauman la exercițiul de solidaritate națională pe care englezii îl fac în public zilele astea, numai că nu ar fi just. E ceva uman: restul lumii e subuman, de la ultima barcă de migranți interceptată în Mediterana la gropile de mântuială din Uzum și cozile la frontieră ale muncitorilor noștri necalificați.

Englezii nu sunt supraoameni, deși o cultură veche, și așa cum bine spunea G.K Chesterton, adevărații urmași ai Romei, națiunea care simbolizează civilizația rațiunii și disciplinei. Dar par astăzi, când traversează St. James Park sau stau la coadă la Wetsminster Hall, un pic supraumani, nu? Asta e ce merită învățat azi, că bârfe cu perechea nevrednică Harry-Megan sau îndemnuri ca regele Charles să abdice în favoarea fiului său, sau discuții despre oportunitatea Republicii, măcar pentru țările din Commonwealth, o să tot auzim. Sunt oameni blestemați cei care nu mai pot să admire. Dar azi, când vulgaritatea și trivialitatea sunt momentan suspendate, să ne întrebăm o secundă de ce englezii, danezii, norvegienii, olandezii, belgienii și suedezii țin așa de mult la monarhiile lor constituționale, deși suveranii nu mai au nici un rol.

Răspunsul cel mai elocvent îl dau Elisabeta și soțul ei, Philip. Câți șefi de stat ar fi urmați pe ultimul drum de toți șefii de stat din fostele lor colonii, azi Commonwealth, toți cu cele mai extraordinare cuvinte despre ei, și toți lăudând această organizație, la care au depus cereri de aplicare mai noi și țări din lumea francofonă? În viața mea, am văzut state multietnice destrămându-se, toate republici: Iugoslavia și URSS. Ce a urmat a fost de nedescris, și din păcate vedeți și voi azi în Ucraina – măcar să fie ultimul act. Liderii republicani ai acestor țări s-au transformat în șefi de bande, al unei secte contra restului. Au urmat crime contra civililor, războaie, genocid. Comparați asta cu prințul Philip care a asistat de aniversările primului an de independență în nenumărate foste colonii, începând cu Kenya, aducând cadouri noilor națiuni emancipate din partea Coroanei. Sau invitând la Windsor pe toți acești șefi de state, pentru a le arăta cum se poartă un șef de stat uman – unii erau și sunt adevărați bandiți.

Monarhia engleză a fost doar o diademă a imperialismului britanic. Nu ea a împins, dimpotrivă, totul s-a făcut de către o sectă politică, aliată însă cu populația antreprenoare, cei care aveau de câștigat. Restul erau împotrivă și mereu a fost o parte însemnată din parlament contra imperialismului și colonialismului. Monarhia a tăiat panglici și a extins familia, la cerere, fiind cu tact exclusă de la momente penibile sau rușinoasă destrămare.

Colonialismul nu a fost un lucru bun, dar a lăsat în urmă și lucruri înduioșătoare: bătrânele doamne care îi ascultau pe copiii africani citind din Tolkien pentru burse în școli finanțate de ele (la Cape Town, văzut de mine), studenții mei indieni care vorbesc cea mai perfectă engleză și sunt la 25 de ani deja cosmopoliți, o națiune sportivă, în care fiecare om poate deveni reprezentantul coroanei și al țării atunci când situația o cere. Locotenenți oarecare (sau maiori), de la Ankara la Erevan sau Tașkent au ajutat națiunile înrobite de imperiul țarist să devină țări la finele primului război mondial, uneori cu un pluton sau fără nimic, cam ca instructorii britanici care i-au antrenat pe ucraineni în ultimii ani. Și au refuzat să plece când a devenit clar că bolșevicii vor intra din nou peste ei și că nu vor exista state independente ca Georgia sau Kirghizstan. Au fost diplomați, soldați și lideri, promotori ai libertății și civilizației. Când au plecat din Africa – unde nu avuseseră ce căuta, să fim clari, englezii erau îngroziți de conflictele între grupuri pe care le lăsau în urmă (și la care granițele artificiale aveau o mare răspundere), dar au instalat peste tot sisteme uninominale de vot și Comisii independente pentru serviciul civil, care să aleagă liderii și să numească funcționarii pe merit, fără amestecul politicului. Zece ani mai târziu, numai Botswana mai avea așa ceva.

De această lume extraordinară se despart azi englezii, de Anglia universală, nu de Anglia insula unde vor să ajungă imigranții cu barca. Și simbolul ei este monarhia constituțională, a cărei existență a ajutat prima națiune industrializată a lumii și tot prima care a atins – și definit- statul de drept, să devină standard pentru o lume întreagă, cu toate că au fost și regi alcoolici, și regi bolnavi, și regi bâlbâiți, și așa mai departe. Și nu, numai din cauză că familia lor germană a fost crescută cu un spirit protestant în care datoria și sacrificiul de sine erau la mare preț – deși asta dă un plus de calitate, dacă ne uităm la familiile din Danemarca (vedeți rolul lor în a-și salva toți evreii de Holocaust) și Olanda – ci pentru că aceste state europene au reușit să intre în cercul virtuos – iar contribuția monarhiei nu a fost de neglijat.

Monarhiile absolute europene au create aparatele birocratice care au modernizat statele – pentru a controla mai bine aristocrații rebele și a extrage mai multe taxe – dar cu un enorm beneficiu, pentru că aceste aparate de stat raționalizate au fost indispensabile nașterii și dezvoltării capitalismului european. Cum arată capitalismul în restul lumii, unde statul nu a ajuns nici azi să fie autonom față de interesul privat, vedem la noi, vedem în Rusia, în Brazilia, în Africa de Sud. Ulterior, datorită Revoluției din 1848 au devenit din absolute, constituționale iar rolul monarhiilor a devenit aparent mai șters. Dar nu a fost decât a doua treaptă din cercul virtuos. Dacă le comparăm cu republicile prezidențiale, unde Bush jr urmează lui Bush senior, Cristina Kirchner lui bărbatu-său, copiii Fujimore sau Marcos, sau oricare, părinților lor ca șefi de stat în Peru, Indonesia sau cele două Corei, fiind, cu excepția Coreei de Nord, peste tot aleși, vezi că înclinația oamenilor pentru nepotism nu se reduce la monarhie. Și aici e marele avantaj al monarhiei constituționale, că are în plus față de o republică prezidențială un șef de stat mult mai slab, mai demn și cert imparțial – cum a spus regele Charles at III-lea când a pledat să nu mai fie șeful bisericii anglicane, că pentru supușii lui pakistanezi asta nu are nici un sens. Regele există ca pe acel loc să nu se poată cățăra Peron, Marcos, Idi Amin, Duterte, oameni care vor mai mult și nu au nici un fel de scrupule. Iar față de republica parlamentară, care are același avantaj, oferă ceva în afara și deasupra partidelor, un om impersonal care selectează lista pregătită de funcționari pentru numirea unui procuror general, de exemplu. Monarhia protejează de liderii populiști și de fragmentarea politicianistă. Atât cât poate- au fost și cazuri extreme. Juan Carlos a reușit să dejoace o lovitură de stat în Spania, Victor Emanuel a reușit să îl debarce pe Mussolini, regele nostru Mihai a arestat un dictator militar, pe Antonescu. Dar nu totdeauna monarhii au câștigat. Orice aristocrat rus din Occident parașutat la Moscova cu o constituție inspirată din cea a Regatului Belgian pe care am adoptat-o cu toții în secolul XIX, cu actualizări, ar da o șansă mai bună Rusiei decât Putin și succesorii săi aleși prin alegeri directe.

Desigur, la bază este un consens social pe care îl vedem azi în Anglia sau în țările nordice, și care nu a existat în Grecia sau Italia, care și-au alungat monarhii. E un consens scump plătit – 31 la sută din tinerii de la Oxford care au luptat în primul război mondial nu s-au mai întors acasă. Anglia e altfel datorită acestei identificări a elitelor cu țara, a acestui consens extins care o face națiunea pe care o admirăm și în care monarhul e primul dintre egali. Persson și Tabelinni, doi economiști, au calculat că, dacă grecii își păstrau monarhia, erau azi la fel de bogați ca Spania – nu ca omagiu pentru ceva întreprins de vreun monarh, ci ca protecție contra unor acțiuni făcute de civilii care altfel ar fi condus – președinți sau generali. Italia sau Grecia de după războiul al doilea nu au avut mare lucru admirabil. Monarhia constituțională europeană nu e un vestigiu al istoriei, ci un câștig al istoriei.

Monarhia constituțională e un adăpost de ce e mai rău în politică și societate, o promotoare a universalismului și a domniei regulilor și statutelor deasupra arbitrarului, a carismei, a domniei banilor și a violenței. Fiind, desigur, ea însăși, la origine, o selecție arbitrară – dar ce mai contează? Copiii care cred că pot să nu aibă nicio legătură cu părinții lor vor afla la prima boală că există moșteniri pe care nu le alegi, poți doar să le controlezi cât mai bine. Regele Charles nu are de ce abdica, așa cum îl îndeamnă diverși ignoranți. E mai bine pregătit și mai dezinteresat decât orice șef de stat din lume. Să îi urăm domnie cât mai lungă, și cine poate profita din lecțiile astea, să o facă. Rareori există alegere a acestor lucruri fundamentale, dar nu strică să înțelegem mai bine ce alegeri pot fi.