Claudia Postelnicescu

Curtea Constituţională şi Decizia nr. 68/2017 – lanterna şi fumigenele

Motivarea CCR a declanşat o avalanşă de opinii mai mult sau mai puţin argumentate, îndeosebi din partea celor fără studii juridice, care acuză vehement CCR de pactizarea cu PSD. Argumentele lor sunt, deseori, o serie de supoziţii şi interpretări strident subiective ale unor presupuse intenţii ale unor judecători CCR sau ale legăturilor acestora de rudenie, sau altfel de conexiuni, cu PSD.

Rareori dezbaterea se face pe fapte sau tehnic, pe interpretări strict juridice. Întrucât sunt neinteresante primele, deşi deosebit de periculoase în manipularea oarbă a opiniei publice, mă voi limita la a puncta câteva argumente juridice, în sensul explicării pentru cititori de ce decizia Curţii Constituţionale cu privire la saga emiterii OUG nr. 13/2017 este corectă şi care sunt implicaţiile acestei decizii, dincolo de fumigene şi isterii.

1. Este fals argumentul că s-a extins extra-constituţional imunitatea acordată miniştrilor prin această Decizie nr. 68/2017; din raţiuni juridice ce ţin de similaritate, este firesc ca imunitatea acordată legiuitorului prin art. 72 din Constituţie (imunitatea parlamentară pentru voturi sau opinii politice) să cuprindă şi legiuitorul mandatat astfel de către Parlament, conform Constituţiei, şi anume Guvernul, prin membrii săi – art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă, în exercitarea prerogativelor sale de legiuitor, adică aspecte ce ţin de procedura emiterii actelor normative şi a tehnicii legislative. De altfel, membrii Guvernului răspund potrivit legii răspunderii ministeriale, dreptului comun şi Constituţiei – art. 109, iar atragerea acestei răspunderi – fie politică, penală sau de altă natură – nu a fost şi este deloc împiedicată prin recenta Decizie a CCR, care clarifică, judicios, când şi pentru ce nu răspund membrii guvernului şi cum pot fi aceştia traşi la răspundere, fără a se provoca un conflict constituţional sau un abuz de putere al unei autorităţi a statului în detrimentul alteia.

2. Implicit, aceasta nu înseamnă exonerarea de răspundere pentru fapte penale săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu (abuz în serviciu) sau fapte de corupţie (favorizarea cuiva prin emiterea de acte normative cu dedicaţie), cât timp se dovedeşte legătura de cauzalitate şi toate elementele constitutive ale infracţiunii (adică fapta să existe – să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă direct persoanei care a săvârşit-o), astfel cum sunt prevăzute de Codul Penal, foarte precis şi deloc interpretabil după ureche. Nu va putea opera imunitatea pentru astfel de fapte penale, cum în mod neîntemeiat s-a susţinut de către unii jurişti şi jurnalişti. De asemenea, conform legii răspunderii ministeriale, Legea nr. 115/1999, republicată, miniştrii răspund nu doar politic, ci şi penal, civil, contravenţional şi disciplinar, după caz (art. 5- 11), iar această lege, precum şi prevederile Codului Penal li se aplică în continuare, nu există nicio supra-imunitate nou constituită prin Decizia CCR nr. 68/2017. Nu mai puţin, acelaşi argumentum ad similem, în caz de infracţiune flagrantă pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, la fel ca deputaţii şi senatorii (art. 72 alin. 3 din Constituţie).

3. Actele normative la care se referă Decizia nr. 68 a CCR se referă strict la cele enumerate în Constituţie, în art. 73, cele primare, adică legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, nicidecum la legislaţia secundară cum ar fi ordine de ministru, decizii ale consiliilor locale sau altele, cum deja a mai fost clarificat o dată printr-o decizie anterioară a Curţii, adică legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, adoptate de Guvern ca legiuitor mandatat de Parlament, conform art. 115 din Constituţie.

4. Este greşită, în opinia mea, interpretarea că CCR şi-a încălcat atribuţiile, stabilind o premieră în jurisprudenţă, şi anume evaluarea actelor de urmărire penală, însă trebuie să nu uităm cu ce anume a fost sesizată Curtea: stabilirea existenţei sau inexistenţei unui conflict de natură constituţională între două autorităţi ale statului. Cum se poate stabili acest lucru? Întâi analizând situaţia de fapt, apoi situaţia de drept, din perspectiva normei constituţionale. Aprecierea Curţii Constituţionale că DNA ar fi trebuit să claseze imediat dosarul cu sesizarea privind elaborarea şi adoptarea OUG nr. 13/2017 reiese din analizarea situaţiei de conflict constituţional şi a abuzului de putere a unei instituţii, peste prerogativele sale legale. Atât. Conform prerogativelor DNA, aceasta trebuie să ancheteze presupuse fapte de corupţie or, din cuprinsul sesizării, se putea lesne deduce că faptele presupuse nu ţin de competenţele sale.

5. Este fals, în opinia mea, că CCR ar avea de acum încolo atribuţii speciale în a se pronunţa pe rechizitorii şi acte de urmărire penală, urmând a transforma CCR într-o instanţă de drept comun, încărcată cu dosare, pentru că este singura competentă, conform legii sale de funcţionare, Legea nr. 47/1992, să decidă asupra atribuţiilor şi competenţelor care îi revin, fără ca autoritatea şi deciziile sale să poate fi contestate. CCR nu s-a pronunţat pe rechizitorii, ci pe existenţa sau inexistenţa unui conflict de natură constituţională între două autorităţi ale statului. Rolul CCR este acela de busolă şi balanţă de menţinere a echilibrului între puterile statului – legislativă, executivă şi judecătorească – nicidecum de supra-putere.

6. Trebuie să reţinem că atunci când nu există limite de reglare a prerogativelor şi competenţelor între autorităţi ale statului, se poate întâmpla orice abuz în numele unui „bine comun” decis arbitrar. De exemplu, se poate ajunge uşor la sancţionarea judecătorilor, inclusiv a judecătorilor constituţionali, procurorilor şi legislatorilor (guvern şi parlament) pentru exercitarea atribuţiilor fireşti ale ocupaţiilor lor, motivându-se că anumite decizii sunt suspecte, favorizează pe cineva sau pur şi simplu nu plac cuiva, ceea ce ar fi un derapaj extrem de periculos pentru democraţie.

7. CCR clarifică, încă o dată, distincţia dintre răspunderea penală a unor miniştri sau politicieni şi răspunderea politică. Este o practică standard, recomandată şi de Comisia de la Veneţia de a nu se aplica sancţiuni penale pentru exercitarea atribuţiilor funcţiei, existând şi alte mecanisme prin care se pot regla derapaje – control de constituţionalitate, respingerea unor acte normative şi altele. Într-un stat democratic există reglaje fine între puterile statului, astfel încât niciuna să nu ajungă să fie discreţionară. Aceasta înseamnă domnia legii, indiferent de instituţii şi autorităţi ale statului, interese conjuncturale sau contexte politice tensionate,  legea trebuie să fie deasupra.

8. Curtea a constatat că nu existau fapte penale şi că acţiunea DNA a avut în vedere raţiuni de oportunitate şi legalitate ale legiuitorului, ceea ce nu intră în sfera sa de competenţe.

9. Dacă ar fi existat probe, căci numai pe baza lor se poate desfăşura procesul penal şi aflarea adevărului, privind comiterea unor fapte penale, procurorii pot, chiar în urma acestei decizii a CCR, să investigheze orice aspect de natură penală aflat în legătură directă cu emiterea unui act normativ, cât timp sunt îndeplinite condiţiile esenţiale ale infracţiunii astfel cum sunt definite de Codul Penal. De altfel, au existat condamnări în instanţe pentru fapte penale de corupţie asociate cu emiterea unor acte normative, însă distincţia operată acum de către CCR merită reţinută ca atare şi evitate speculaţiile şi denaturarea raţiunilor strict juridice. CCR şi-a respectat atribuţiile şi competenţele date prin lege în sarcina sa.

10. CCR a analizat – factual şi legal – şi a stabilit limitele constituţionale şi legale ale autorităţilor şi a constatat, întemeiat, existenţa unui conflict de natură constituţională (paragrafele 70 şi urm.). Pe scurt, CCR şi-a respectat atribuţiile şi competenţele date prin lege în sarcina sa. Opinia separată, a doamnei judecător Livia Stanciu a indus opiniei publice percepţia că CCR este dominată politic şi răspunde unor comenzi politice, scăpându-se din vedere că grila de analiză a motivării celorlalţi judecători diferă de cea exprimată în opinia separată prin faptul că ceilalţi opt judecători au pornit de la premisele constituţionale ale unui posibil conflict, în sensul că rechizitoriul DNA indica în mod clar raţiuni de investigare a legalităţii şi oportunităţii, iar doamna judecător Stanciu a pornit de la premisa că judecătorul constituţional nu se poate amesteca nicicum în evaluarea unor anchete penale, fără a permite nuanţa unei analize a situaţiei de fapt a demersului DNA şi apoi a filtrării acestuia prin sita Constituţiei.

Articol publicat pe site-ul Adevarul


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

3 thoughts on “Curtea Constituţională şi Decizia nr. 68/2017 – lanterna şi fumigenele

  1. taunul77

    Uite ca au inceput sa apara si sustinatorii politrucilor din CCR. Unii juristi de juristi. Dar e libertate de exprimare. Sa-si spuna si ei opiniile. Sa vorbeasca precum Nea Scarlat, care-i si el din sat.

    Reply
  2. Stroe

    Felicitari dnei autor. Asta a spus si dna Mungiu, de la inceput. Sa nu uitam ca e vorba de plingerea fostului ei sofer! Ceea ce, ins ine, ar merita investigat. Nu s-a gasit nimeni din tot statuld e drept????

    Reply
  3. DR

    Corecta si clara explicarea punctelor principale din decizia CCR. Poate se intelege inca mai bine pe un exemplu. Concret, decizia ICCJ in cazul Vlasov. Vlasov a fost inculpat si ulterior condamnat pentru spaga primita pentru a promova o lege cu dedicatie. Legea in sine, de alta parte, urmeaza evaluarea normala in orice democratie si stat de drept: respinsa in prima varianta de CCR, respinsa a doua oara de parlament. Sunt proceduri tinind de teritorii diferite care nu trebuie amestecate, iar amestecarea acestora este abuziva, asa cum spune decizia CCR. Desigur e preferabil ca parlamentarii sa si citeasca ce promoveaza si semneaza dar acesta e avantajul parlamentului, e loc de dialog in care in final se corecteaza si asemenea scapari. Asa cum se face oriunde de altfel. http://adevarul.ro/news/eveniment/curtea-suprema-explicat-manopera-infractionala-mihail-vlasov-spaga-proiect-lege-parlament-1_58c7f9a55ab6550cb8529a15/index.html Aici actiunea DNA e corecta, decizia ICCJ e corecta, amindoua consonante cu discursul implicit educativ al CCR – caci aceasta hotarire a Curtii Constitutionale e si in buna masura o lecte de democratie si stat de drept. Ar fi bine poate sa discutati mai pe larg aceasta decizie si sa aduceti in discutie cazuri similare din alte tari (unul la intimplare Ron Calderon, senator democrat de California, condamnat in 2014 pentru mai multe infractiuni inclusiv acceptarea a $ 100.000 de la un manager pentru a promova o lege favorabila companiei sale:, fapta de coruptie e pedepsita penal, legea promovata de acesta, ca si atitudinea sa ca senator, sanctionate de senat). Exemple in care se face acesta distinctie sunt foarte multe in tari ca SUA, Germania, Franta si imi inchipui ca puteti gasi usor unele cu functie educativa – e cazul ca Romania sa se reaseze pe Pamint ca stat de drept, caci in conceptia unei parti a populatiei este un „stat de drept” redus la penal si DNA, cu „standarde” inventate delirant , fara nicio legatura cu ce se practica intr-o lume, si exprimate uneori intr-o pasareasca de-a dreptul fascistoida, cum sunt pretentiile unei doamne dogioiu de a pune o curte constitutionala in catuse. Inca o data felicitari pentru un articol corect si bine scris.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *