Pentru mine, trecerea de la starea de urgență la cea de alertă, cu excepția dispariției discriminării fasciste oficiale, n-a schimbat nimic. Și despre imposibilitatea, subiectivă desigur, de a merge la înmormîntarea unui vechi și bun prieten…
Stau în casă!
Cum am spus de pe la începutul jurnalului, îmi place să stau în casă și s-a întîmplat adesea să nu ies cîteva zile la rînd. Cînd a început starea de urgență, nu faptul că trebuie să stau mult în casă m-a deranjat, ci acela că nu puteam ieși decît în anumite intervale ale zilei, nu din proprie voință, ci din pricina unei discriminări fasciste pe motivul vîrstei. Nu mă deranja deloc că eram brusc și oficial declarat bătrîn, doar nu mă socotesc vreun june, ci numai că eram tratat discriminatoriu din această pricină. Mi-am confecționat și un ecuson, pe care mi-am scris numele și „65 +”, ca semn al stigmatizării și l-am purtat în scurtele mele ieșiri, pe toată durata stării de urgență, cît a durat pedeapsa. Îl voi păstra desigur, să nu uit cumva, cu vîrsta, la ce am fost supus de un președinte autodeclarat liberal și de o guvernare care se socotește la fel. Unele lucruri nu trebuie uitate niciodată, nici iertate, deși se spune că iertarea este creștinească. Probabil nu sînt destul de creștin!
De zece zile, nu mai există starea de urgență, au fost mai întîi trei zile de relativă anomie, apoi a început starea de alertă, o situație care, de altfel, nu este prevăzută în legea fundamentală, dar pentru care a fost cîrpită o lege din 2004, referitoare la amenințarea teroristă, ca să prindă și virusul ăsta care se comportă mai eficient decît teroriștii. Și direct, dar și indirect, în măsura în care permite un fel de terorism difuz de stat. În principiu, de zece zile, pot ieși oriunde în oraș, la ce ore am chef, fără să completez vreo declarație pe proprie răspundere, fără să dau socoteală nimănui. Dar nu am ieșit decît de două ori din țarcul la care aveam dreptul înainte și doar de vreo trei ori la alte ore decît intervalele stabilite riguros mai înainte. Prin urmare, am ieșit de două ori în centru la finalul ultimelor două săptămîni, primul drum pe jos la dus și la întors, a doua oară la dus cu un taxi, la întoarcere pe jos. Dacă nu aș fi avut un motiv foarte plăcut de ieșire, probabil nu aș fi făcut nici aceste două drumuri. De altfel, am evitat o a treia ieșire, tot în centru, deși mă programasem la verificarea cîrjelor auditive. Ar fi fost lunea trecută, dar cum ieșisem deja sîmbăta și duminica anterioare, nu am avut nici un chef, oricum nu le-am folosit de la începutul arestului la domiciliu, ca să nu mai spun că se pare că a devenit mai bun auzul natural! Asta e o iluzie, probabil, cît am vorbit eu în ultimile trei luni?
În aceste primbări mai lungi, am constatat că un drum pe care îl parcurgeam de obicei în 20 de minute, mi-a luat acum dublu. Nu doar pentru că mă uitam în jur, să observ eventualele schimbări, ci și pentru că evident oboseam mai repede. Oricîtă gimnastică am făcut prin casă, oricît am încercat să lungesc plimbările prin ogradă, e limpede că s-a redus masa musculară și deprinderea mersului pe jos. Am făcut și cîte două pauze, pentru stat pe bancă „la o cigarillos”, dar e limpede că au fost doar pretexte. Nu am observat multe schimbări pe drumul meu. În centru, am constatat că a dispărut Agenția CFR – tocmai cînd se dădea din nou drumul la trenuri! -, un loc în care am intrat de sute de ori, că așa am fost mereu, mi-am luat biletul dinainte și m-am dus în gară cu vreo oră înainte de plecarea trenului, aproape ca țăranii lui Rebreanu! Adevărul e că mereu mi-a plăcut să mă plimb prin gări, să văd ce a apărut nou, ce-a mai dispărut, să-mi cumpăr apă și țigări. Ori, săbeau o cafea proastă etc. În locul agenției de bilete, s-a mutat redacția unui ziar, unul socotit de scandal, dar care e singurul ce a relatat constant și corect mersul procesului deschis mie de filosoful neamului și soția sa, editura. Iar în partea stîngă a clădirii, a apărut o agenție de turism, ceea ce mi se pare destul de temerar pentru o perioadă cu turismul blocat…
A doua schimbare s-a petrecut pe bulevardul central, după vreo jumătate de an de reparații și amenajări, s-a deschis un magazinMega Image, în care am intrat de trei ori în cele două ieșiri. De ce? Pentru că e mare, situat pe două nivele, foarte spațios și bine aprovizionat. Poate și pentru că nu pîndește nimeni cu scanerul să-ți ia temperatura! Oricum, mi-am cumpărat ulei de măsline cretan, de care nu mai găsisem ani buni în oraș, ridichi, un Bordeaux excelent – oferta de vinuri roșii seci e generoasă -,ananas, la care nu mai aveam acces de la începutul stării de alertă, cînd Marketulde lîngă mine a început să sară cu scanerul pe posibilii clienți. Pentru unele produse e limpede că va trebui să ies din nou la noul magazin, dacă nu vreau să mă lipsesc de ele. Alte schimbări n-am observat, ca și în cartierul meu, o senzație de distopie creată de o lume de mascați, abia întreruptă de cîțiva fără mască spre care ceilalți privesc cu un amestec de reproș, teamă și invidie. Desigur, eram purtător de mască!
Cum vine asta: să locuiți în Iași și să beți Bordeaux de la MegaImage?
Dup-aia vă mirați că vă țin ăștia închis?