Serie RC. Cel mai spectaculos candidat. Vișinel Balan: ” Vreau să fiu o voce a copiilor abandonaţi în Parlamentul României”

Candidează în Bucureşti. Vișinel Balan provine dintr-o familie dezorganizată, cu 13 copii, din județul Bacău. A fost trimis de părinți la casa de copii din Comănești de când era un țânc. A crescut după alte legi decât copiii normali, suferind toate felurile de abuz imaginabile, cele pe care le vezi doar în filme. A reușit însă să ”evadeze” din ”închisoarea copiilor” și să-și croiască un drum în societate și încă unul de succes, în mediul ONG, fiind una din ”vocile” copiilor abandonați. La alegerile parlamentare din această iarnă candidează pentru un fotoliu de deputat în București, susținut de PACT, și are contracandidați redutabili precum indepedenta Elena Udrea și independentul Theodor Paleologu, care pornesc cu un capital de notorietate și o experiență politică net superioară. România Curată continuă seria interviurilor cu candidații independenți și care au ceva interesant de spus cu Vișinel Balan, încercând să-i creioneze acestuia povestea de viață și planurile de viitor, dacă va reuși să intre în politica mare.

Care e prima ta amintire de când erai copil?

Îți voi povesti poate nu prima, dar una dintre cele care m-au marcat. E cu o fetiță de aproximativ 9 ani. O chema Ana Maria Trandafir. Eram pe holul scărilor de la casa de copii din Comănești. La un moment dat fetița asta mă întreabă: ”Sunt galbenă în ochi?”. O privesc și într-adevăr era foarte galbenă. După câteva zile a intrat în comă și a murit, fiindcă mâncase un ou din baltă. I s-a făcut poftă de un ou pe care l-a văzut în baltă și l-a mâncat.

Ai mai avut o colegă care a murit, în urma unei tentative de viol din partea unui adult. Ce s-a întâmplat?

Georgiana avea aproximativ 13-14 ani și era de la mine din centru. Eu aveam undeva până în 10 ani și mergeam cu ea la cerșit. Era brunețică, înaltă, foarte slabă și mergea la cerșit foarte des pe tren. Cântam cu ea ”Mamelor din lumea-ntreagă”. Ne alegeam noi fiecare câte un vagon și mergeam la cerșit. La un moment dat un tip, un psihopat, a abordat-o și efectiv a dispărut. Ulterior am văzut în presă poza tipului care am văzut că a agățat-o, era un bătrân și pe poza aia scria: ”Psihopatul care a omorât-o cu 21 de lovituri de cuțit pe Georgiana”. Ăla a fost momentul meu de șoc. Individul a abordat-o pe tren și au coborât la Focșani. Noi deseori coboram cu oameni, fiindcă eram entuziasmați că ne bagă în seamă. Și eu am coborât cu foarte mulți oameni, fie că-mi dădeau de mâncare, fie că mergeau să-mi cumpere ceva, alții își petreceau timpul cu tine, să îți facă ziua mai frumoasă.

Ce e gara pentru tine?

Schimbare. Pentru mine a fost un loc de provocare. Un loc în care efectiv am cunoscut foarte mulți oameni, am fost fascinat de linii, de tren, de naș, care ne dădea afară sau ne cobora la următoarea stație. Efectiv schimbare. Mie mi-a schimbat tot.

Cum e mirosul gării?

Morbid, sinistru.

Când ai fost ultima oară într-o gară?

Anul ăsta.

Care a fost prima senzație trăită?

Am o sensibilitate la persoanele fără adăpost. Când le văd în gară îmi vine să plâng. Adică nu îmi vine, ci plâng. Mă tulbură.

Care e cea mai urâtă amintire a ta?

Cea în care am fost bătut groaznic. Aveam în jur de 9-10 ani. Atunci a fost și perioada când am fugit prima dată din casa de copii. Atunci am fost pedepsit fiindcă aveam un căruț de lemn cu roți din rulmenți și mi-a căzut un rulment. Am luat o bătaie cruntă de la o doamnă educatoare. Ea a zis: ”Dacă mă nimerea rulmentul și mă omorai?”. Cum urcam eu scările, căruțul era aproape de două ori cât mine și mă țineam de el. La un moment dat cum erau cuiele alea mai șubrede, un rulment mi-a căzut și a sărit pe scări. Nu știu cum a căzut, dar a căzut într-adevăr pe lângă dânsa. M-a chemat în cancelarie, a închis toate ușile, s-a făcut întuneric dintr-o dată, era o masă din metal pe hol, a smuls o coadă de mătură din lemn și a început să dea. Nu conta unde apuca să lovească, dar ea dădea cu sete. A fost o descărcare pentru ea. A dat cu sete până m-am oprit din plâns. Îmi înghițeam tot. Dar bătăile erau frecvente. Când nu dormeam de după-amiază ne băteau. Îmi era frică să urc scările. Făceam un pas și în permanență mă uitam în spate ca nu care cumva să vină personalul, să închidă ușa, să mă prindă și să mă bată. Deseori se făcea complot cu cei mari. La mine fiecare pas era foarte bine calculat. Îmi era foarte teamă și eram permanent pregătit să fug.

Care e cea mai frumoasă amintire a ta din casa de copii? De la ce vârstă și din ce loc?

Când veneau cadouri și când veneau oameni să ne vadă. Era sentimentul ăla de speranță. Speram să nu mai stau acolo.

Ți s-a împlinit vreodată visul ăsta?

Da. Am stat în familie. Am stat 2 ani la un asistent maternal unde a fost oricum foarte urât, dar a fost un vis oarecum împlinit, chiar dacă a fost foarte nașpa, pentru că mai mergeam pe la oameni. Exista o educatoare pe care o aveam când eram foarte mic, la 3-4-5 ani și care mă mai lua în vacanță sau în weekenduri pe la ea, fiindcă ținusem legătura. În rest era foarte nașpa. De fiecare dată când mă întorceam din familie în centru, mă dădeam cu capul de pereți.  Când am fost dat în asistență maternală, de la 14 ani, la început plângeam foarte mult că simțeam lipsa de colegi, fiind dependent de copii. Gândește-te că am crescut cu sutele și dintr-o dată m-am trezit singur. Mâncarea era mai bună, dar asistenții maternali erau destul de agresivi, deși n-au mai fost bătăile de la orfelinat. Când îmi făceam temele deseori, când simțeam nevoia de suport plângeam foarte mult, pentru că atunci când ceream ajutor domnului, fie îmi dădea câte o carte în cap, o palmă, sau îmi spunea: ”Ce p…a mea? Mergi la școală ca să îți fac eu temele?”. Am stat doi ani după care am sesizat Protecția Copilului și Poliția și într-un final am fost luat și dus la un centru de tip familial din Bacău, unde a fost mai bine.

La un moment dat știu că ți-ai reîntâlnit doi dintre frații mai mari. Cum a fost?

A fost o chestie foarte rece. Eu în după amiaza respectivă nu dormisem. Era vară. Eram la Casa de Copii Școlari din Comănești. Aveam undeva până-n 11 ani. În acea după-amiază au venit niște indivizi. Eu am ieșit în curte și niște copii au venit la mine: ”Vișinel, Vișinel, vino repede, că ți-am găsit frații”. Nu știam foarte mult despre ideea de frați. Auzisem la un moment dat în clasa a doua că aș avea 10 frați. Am ignorat ideea și nu m-a interesat. Cu atât mai mult în după amiaza aceea. Îmi amintesc că era un tip la etajul 1, mai blond, îl chema Rudi și mă întreabă foarte sec: ”Cum îi cheamă pe părinții tăi?”. ”Nu știu. Nu mă pricep. Verifică în dosare”, i-am răspuns. Și într-adevăr, s-au interesat ei și era coincidență de nume de părinți și de adresa părinților, lucruri care oricum pe mine nu mă interesau.

Ulterior au fost mai calzi față de tine și tu față de ei?

Să știi că au fost la fel de reci. Eu m-am bucurat foarte mult după aceea, dar m-am bucurat în perspectiva că nu mai eram permanent controlat, urmărit, sancționat, bătut. Știam că am pe cineva care să mă protejeze, dar era doar interesul meu. Știam că cineva mă protejează, dar eu nu simțeam nimic pentru ei. Prin intermediul fraților, în aceeași vară mi-am cunoscut și părinții. A fost șocantă întâlnirea cu părinții.

Cum a fost întâlnirea cu părinții?

Imaginează-ți după o zi de mers pe jos, desculț, transpirat, 17 kilometri, 33 de grade afară de-mi dădeam duhul, la un moment dat ajung pe o uliță într-un sat numit Petrești, unde o femeie într-un halat alb spre gri, de la praf, coboară pe o uliță, la care fratele Sorin îmi spune: ”Ea este mama”. Și eu mă uitam: ”Cine? Care? Unde?” Și era într-adevăr o femeie în față, care arunca bolovani după câini, ei fiindu-i frică de câini și până la urmă se oprește Sorin, eu mă opresc, se oprește și mama și el îi spune: ”Uite, ți l-am adus pe Vișinel”. Și mama a avut o reacție ceva de genul: ”Cine este Vișinel?”, la care fratele meu îi zice: ”Fiul tău, fratele meu”. Era un dialog al surzilor în care mama nu știa cine sunt. Mama avea probleme psihice. Privirile noastre s-au întâlnit, dar nu era nimic în ele. La un moment dat m-a strâns foarte tare și a început să plângă. După ce am cunoscut-o pe mama, fratele Sorin m-a dus să-l cunosc și pe tata. Tata era întins pe prispa casei, o casă care era de fapt doar câțiva stâlpi de susținere, că era efectiv prăbușită casa aia. Și strigă fratele și cu mama: ”Costi, Costi, trezește-te că a venit Vișinel”. Uitându-mă la tata, am avut senzația că se întreabă în sine: ”Nu știu cine este Vișinel”. Nu m-a îmbrățișat. Am dat noroc. Tata încerca într-un fel să-și ceară iertare și i-am zis că n-are de ce, fiindcă-mi este mai bine, chiar dacă hoinăream prin gări. Aș fi murit în casa aia. Erau foarte săraci, nu aveau unde să doarmă. În noaptea aia am stat la un alt frate, la Dumitru, pe care l-am cunoscut tot în ziua aia. Dumitru e ok, însă e un om care bea foarte mult. Își îneacă amarul și toată frustrarea din copilărie în băutură.

Ce-a fost acel ceva care te-a făcut să evadezi din destinul tragic în care erai captiv?

Dorința de schimbare, dorința de a-mi demonstra mie că pot și faza aia că am vrut să demonstrez personalului care îmi zicea că n-am să reușesc niciodată și am să ajung un aurolac, un vagabond și că niciodată nu o să termin un liceu sau o facultate. Chestia asta negativă, pe mine personal m-a întărit. A contat însă foarte mult și suportul din exterior, din afara centrului.

Ce școli ai absolvit?

Am terminat liceul în 2007 la Colegiul Ferdinand I Bacău,  am dat la Facultatea de Drept la Spiru Haret, am terminat dreptul, după aia am dat la Teatru la UNATC, am terminat Teatrul, după aia am făcut master în Științe Penale la Universitatea Dimitrie Cantemir, apoi am făcut un alt master în Asistență Socială și Grupuri de Risc la Universitatea București, pe care l-am terminat anul ăsta și mă pregătesc de doctorat.

Ți-ai deschis un ONG în 2013. Ce face ONG-ul respectiv?

Eu am fost în mai multe organizații, unde am învățat meserie, am preluat tot ceea ce e mai bun, după care am decis să am propria organizație și să mă implic în managementul ei. Asociația a apărut printr-un simplu anunț pe Facebook, în care am invitat oamenii să se implice, unde m-am trezit cu foarte mulți oameni dornici să facă parte din acest proiect. Visul meu e să pun bazele unui Centru pentru Consolidarea Deprinderilor de Viață Independente, pornind de la ideea eșecului post-instituționalizare. Când eram în anul I de facultate primeam din partea statului 150 lei, bani cu care trebuia să-mi plătesc facultatea, să mă întrețin, să mănânc și să mai suport și alte cheltuieli. Era inuman. Dacă nu l-aș fi avut pe fratele meu din București, probabil că aș fi aplicat aceeași soluție ca și fostul meu coleg de cameră, care s-a sinucis fiindcă la un moment dat a clacat. Nu aveai voie să lucrezi fiindcă îți era interzis prin lege, că dacă lucrai îți înceta măsura de protecție și acei 150 lei nu-i mai primeai. Și ăia 150 lei contau în București. De-aici a pornit și ideea asociației și ideea de implicare a mea în comunitate și cu atât mai mult în viața copiiilor instituționalizați. Așa a apărut asociația ”Desenăm Viitorul Tău”, așa a apărut Centrul EDFORSO- Educație-Formare-Societate-privind consolidarea deprinderilor de viață independentă pentru copiii instituționalizați. Anul ăsta am pus bazele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, cu 24 de filiale, structuri teritoriale la nivel național.

De ce candidezi pentru un post de parlamentar?

Motivul pentru care candidez e că am interdicție în centrele de plasament. Mi-am dat seama că e un blocaj și că nu mai pot face nimic. Acești oameni și-au dat seama că am început să creez un mecanism atât de puternic, în care tinerii s-au implicat și se implică în continuare. Am sesizat abuzuri de foarte multe feluri, de la abuzuri sexuale până la abuzuri fizice, fie la poliție, fie la parchet.  Cei din sistem s-au gândit că dacă îmi interzic mie să îi contactez și dacă ei le interzic tinerilor să facă parte din CTI, or să mă învingă. Și de aici mi-a venit ideea că dacă eu voi deveni demnitar, statutul îmi va permite să merg în orice centru fără acordul nimănui.

Ce alte planuri ai, dacă vei fi ales?

Vreau să am acces în centrele de plasament pentru că îmi doresc ca până în decembrie 2017 toate centrele de plasament să fie desființate și înlocuite cu un sistem de tip familial, case de tip familial, asistenții maternali, respectiv adopții. Una din propunerile mele e adopția în 30 de zile după ce părintele care vrea să adopte a îndeplinit toate criteriile și devine părinte adoptator. Din momentul ăla, în 30 de zile primește un copil. Asta nu înseamnă că procedura de adopție s-a încheiat. Noi am gândit o procedură de monitorizare a copilului care să se întindă pe cel puțin 6 luni. Dacă e un părinte care a trecut prin acest filtru de 6 luni și a demonstrat că prezintă un comportament adecvat, coerent și o relație extraordinară cu copilul și nu a mers doar pe interes și are un comportament abuziv, în cazul respectivelor persoane, lucrurile vor sta altfel. Acum procedura de adopție este o mizerie. E o procedură strict pe hârtie. Aștepți până la rude de gradul IV. Dacă-ți răspunde perfect, dacă nu copilul este blocat în centre. Efectiv nimănui nu-i pasă. O altă propunere de măsură este ca toți părinții care-și abandonează copiii să-și piardă calitatea de părinte. Să fie decăzuți din drepturi, fiindcă sunt foarte mulți părinți în țară care-și abandonează copiii la naștere, îi crește statul și după aia vin la 12-13 ani să îi ceară în familie, iar apoi îi bagă în rețele de prostituție. România e pe primul loc la categoria asta, în care copiii instituționalizați sunt în rețele de prostituție. În momentul în care copiii vor avea un reprezentant și o voce în Parlament, vor avea încrederea și curajul să-și spună oful, să se afirme și să nu mai fie blocați. Deja mă sună și îmi scriu foarte, foarte mulți. Însă dacă un copil care reclamă azi un abuz poate încă să și-o ia în freză, cînd eu voi fi acolo, vocea lor va fi mai puternică. Vreau să fiu o voce a copiilor.

Să presupunem că vei culege suficiente voturi și vei ajunge în Parlament. Cum va suna discursul tău de la microfonul tribunei Sălii de Plen?

Primul discurs e: ”Bună ziua, de mîine voi pleca în toate centrele de plasament din toată țara și voi vorbi atât cu copiii, cât și cu personalul și voi veni cu un pachet de soluții pe care copiii le-au propus și le propun”. De acolo au venit și ideile de modificări privind legea adopției și legea privind protecția drepturilor copiilor, crearea unei comisii pentru investigarea abuzurilor din ultimii 27 de ani, pentru că în România au murit mii de copiii în aceste orfelinate și nimeni n-a răspuns pentru aceste crime.

Fiul tău se va naște în curând. Cum te proiectezi în postura de tată, tu, cel care ai fost al nimănui? Cum arată tăticul ideal din tine?

E bine. Dacă devin deputat, doar până-n iunie va fi programul meu de teren prin țară. După aia revin în București. În București o să am program până la ora 16.00. Mi-am propus ca permanent să fiu cu copilul în parc, să fac programe de recreere, de joc, să merg cu el la muncă la Parlament și să construiesc o relație foarte apropiată. Și cât e bebe, să-l țin permanent fie ca un rucsac, fie într-un ham ca o burtieră și să mă plimb cu el peste tot.

Citește și celelalte interviuri din campania RC:

Remus Cernea: ”Sunt una dintre puținele voci politice care se opun asaltului Coaliției pentru Familie”

Interviu cu Sebastian Burduja: ”Un candidat independent este legitimat de oameni, nu de baronii unor partide vechi şi corupte”

Mihai Goțiu: ”Sper să-mi conving suficienți colegi din partid și Parlament pentru a iniția o Comisie de Anchetă a Cazului Roșia Montană”